Într-una din zile, după serviciu, mă duc în parc, alerg, îmi fac treaba și cum la sfârșit se lăsase deja întunericul și un frig de tremuram (eu fiind transpirată puternic), mă decid să continui să alerg și tot drumul înspre casă. Alerg și alerg. Străzile pustii și totuși frumoase. Toamnă, clădiri impunătoare, copaci deși și înalți. Ce mai?! La urma urmei eram în centru. La un moment dat văd în fața mea un grup de oameni și hotărăsc să continui să alerg, depășindu-i. În timpul ăsta, cum erau și numeroși (vreo 20 și ceva de suflete), am avut ocazia să îi studiez. Constat că alergau și ei de fapt. Nimic neobișnuit, lumea face mult sport pe la ei. Totuși, ăștia purtau ținute normale de stradă, cu geci și pardesie pe ei, încălțați cu pantofi, fetele cu fuste și pantofi cu toc...și alergau. Ceva nu mi se părea în regulă, îi depășeam prea ușor, câștigam parcă prea fără efort rând după rând din grupul lor...când deodată îmi dau seama ce se întampla. Ei alergau, dar nu cum ar face-o toată lumea ci în reluare, cu mișcări studiate, cu încetinitorul, făcând și grimasele de rigoare. Continui să alerg întrebându-mă de la ce s-or fi luat.
Trebuie să spun că mi-a fost frică trecând pe lângă ei, cum filmele mele preferate sunt cele horror și am văzut multe pățanii cu zombie, mă așteptam să se întâmple ceva imprevizibil și sinistru în orice moment. În definitiv eram singură. Mă prinseseră numai bine după tura de alergat, la sfârșitul celor 9 km. Cât mai puteam?
...cu toate astea am reușit să accelerez pasul. Nu trecu mult și am aflat răspunsul la întrebările mele, după vreo 30 de metri. În față sa afla un car de filmat cu echipă, cu tot ce trebuie, cu o macara pentru un microfon lung, cu o masină care se deplasa lent pe lângă ei și pe care inițial nu o observasem. Se pare că oamenii turnau un film. Nu știu ce-or fi făcut ei pe urmă, bănuiesc că au mai tras o dublă.
Se întâmplă lucruri în Paris, vă spun!
