Concert al Filarmonicii "Moldova" Iași - 18.10.2013 - ora 19:00 - Teatrul Luceafărul Iași

     În seara aceasta, Filarmonica noastră va susține un frumos concert, de la care ar fi pentru binele vostru să nu lipsiți.
     Programul va include lucrările a doi mari compozitori ruși, dar și a unui compozitor german.
     Ce au în comun cei trei? Cu toții aparțin perioadei Romantice a muzicii, una dintre cele mai apropiate gustului meu. Muzica este frumoasă în toate etapele evoluției ei și fiecare dintre acestea are ceva particular ce ne încântă.
     Ce aduce nou Romantismul față de etapele ce îi precedă? Acest curent ce a luat naștere în Anglia secolului XIX, susține manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sincerității emoționale și promovează libertatea de expresie.
     Prima lucrare a serii - Poemul simfonic "O noapte pe muntele pleșuv"- a fost scrisă de marele compozitor rus Modest Petrovich Mussorgsky (1839-1881) pe când avea vârsta de 28 de ani, fiind inspirată de legendele și operele literare rusești și are ca temă "întâlnirea vrăjitoarelor". Cu siguranță ați mai ascultat măcar fragmente din acest frumos poem simfonic, ce a fost folosit de Disney, după o prealabilă reorchestrare în filmul de animație Fantasia.

Poemul simfonic - O noapte pe muntele pleșuv

     A doua lucrare din program a fost scrisă de compozitorul german Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy (1809-1847), când avea 34 de ani și reprezintă o probă de virtuozitate violonistică, pentru cine îl interpretează (Puteți să mă credeți pe cuvânt :) ). Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor, op. 64 începe cu o temă lirică, îngândurată și se termină, în partea a 3-a a sa cu o temă foarte veselă, marcată de un patos vibrant, elan și fervoare. Sunt sigură că mulți dintre voi ați mai audiat acest concert, aici în interpretarea unei violoniste de excepție, Julia Fischer:

Mendelssohn - Partea a 3-a din concertul pt. vioara si orchestra in E minor

     Lucrarea care închide programul aparține din nou unui compozitor rus, Serghei Vasilievici Rahmaninov (1873-1943). Considerat a fi unul din cei mai buni pianiști ai perioadei sale și rămas în istorie drept un "Paganini al pianului", Rahmaninov a scris în general lucrări având fie în centru, fie în plan secundar acest instrument, cum este și cazul celei de față - Dansuri simfonice op. 45. Această suită de dansuri încheie seara firesc, fără a ne lăsa momente să ne plictisim.

S. Rachmaninov - Dansurile Simfonice op. 45

    Sper să vă fi făcut plăcere să audiați cele 3 fragmente de pe Youtube, iar dacă, mai mult de atât, chiar veți fi prezenți în această seară la concert, închei prin a parafraza celebrele cuvinte ale celor de la ACDC - For those about to rock - I salute you! :)

Link către pagina de net a Filarmonicii:
Programul Filarmonicii "Moldova" Iași

Ce este frumusețea?

     Ei bine, încep prin a anunţa că mă refer la frumuseţea interioară şi nu la cea fizică, pentru că o persoană cu trăsături fizice perfecte, ar fi imposibil de recunoscut şi foarte probabil, în mod paradoxal, un monument al urâţeniei. Vorbesc despre acel tip de frumuseţe al cuiva, care te face să vrei să devii mai bun, mai profund şi măcar pentru o perioadă scurtă la fel de sensibil şi frumos. Din păcate, puţine sunt persoanele de acest fel şi de parcă asta nu ar fi de ajuns, arată ca toţi oamenii obişnuiţi şi în anumite situaţii, se comportă exact la fel. Concluzionând, dacă vrei să le descoperi trebuie să prinzi exact momentul care le pune în valoare şi să ştii ce cauţi.
    Când l-am întâlnit pe profesorul meu, domnul D., nu aveam nicio idee cât de mult avea să însemne pentru mine şi cât de mult aveam să ţin la el. Era unul dintre puţinii profesori care mă fascinau şi care făceau ca venitul la şcoală să îl consider o acţiune benevolă. Orele sale mi se păreau tot timpul mult prea scurte şi mă făceau la început să îmi doresc să devin cea mai bună din clasă şi mai apoi, să vreau să mă autodepăşesc.
    Numeroși ani au trecut de atunci şi viaţa a făcut în aşa fel încât să îmi aleg o cu totul altă carieră decât cea pe care o începusem şi decât cea pe care spera în sinea lui să o continui, profesorul meu. Când am ales să plec, era deja prea târziu să mai poată fi schimbat ceva. Anii cei mulţi, marcaţi de sentimente ciudate, la o vârstă prea fragedă să fiu capabilă să mă apăr, îşi spuneau atunci cuvântul. Tristeţea, furia şi mai târziu deznădejdea, se amestecau în vremurile acelea în viaţa mea, în proporţii numai de ele ştiute. Am ales, când am avut prilejul, să fug cât mai departe şi mult timp nu am vrut nici măcar să mă uit înapoi.
    Astăzi, vremurile de atunci le văd într-o lumină cu totul nouă şi amintirile triste din copilărie sunt acoperite de sentimente de admiraţie şi recunoştinţă pentru ceea ce a făcut această şcoală pentru mine, prin persoana profesorului meu. Am reuşit în cele din urmă să înving încăpățânarea şi să doresc să trec pragul şcolii, pe care vreme de mai bine de şapte ani evitasem să îl trec. Maturitatea a fost cea care mi-a vârât în cap o idee bizară ce la început mi-a apărut vag în minte şi pe urmă din ce în ce mai limpede, pe care m-am chinuit mult timp să o înlătur dar pe care în cele din urmă am acceptat-o şi anume că printre vinovaţii pentru cât suferisem în copilărie, mă număram şi eu, pentru că îmi acceptasem soarta, fără să încerc să schimb ceva. Într-adevăr, cam incomodă descoperirea.
    Acum ceva vreme m-am hotărât să îmi fac timp să îl văd pe profesorul meu, acolo unde îi era lui cel mai drag să fie şi anume la şcoală, la ore. Cu puţin timp înaintea zilei hotărâte pentru vizită, m-am interesat de orarul lui şi în ziua hotărâtă pentru vizită m-am dus la şcoală şi am așteptat pauza să pot intra în spatele uşii clasei unde işi ţinea orele, cu la fel de multe emoţii ca pe vremuri. 

    În cele din urmă a venit şi acest moment şi ţipând şi împingându-se, am văzut năvălind afară o mulţime scandalagie de băieţi şi fete, care se chinuiau să iasă toţi deodată pe uşă, făcându-mă să zâmbesc şi lăsându-mă să mă zăresc şi pe mine printre ei, împreună cu ai mei colegi, grăbindu-ne să jucăm "Prinsa". Profitând de acest moment, ştiind sigur că este pauză şi nu deranjez, cu inima puternic bătând de nerăbdare, am îndrăznit să intru în clasă.
    - Bună ziua!

    A urmat o clipă de tăcere. Profesorul stătea pe scaunul de la pian, lângă geam. Vădit nedumerit de prezenţa mea, căci probabil nu aştepta niciun vizitator, mă studia în tăcere. Îşi dădu ochelarii cu lentile groase pe nas şi i-am remarcat deîndată trăsăturile feţei schimbându-i-se într-o clipă. Deschizându-şi bratele, aproape a strigat:
    - Ioana!
    Cu paşi grăbiţi m-am îndreptat spre el şi l-am luat în braţe. Cât de mult mă bucuram să îl revăd! Aflată atât de aproape, l-am studiat cu atenţie: privirea luminoasă de dinainte, îmi părea acum mai palidă, iar zâmbetul parcă îi era marcat de mai multe linii fine decat îmi aminteam. Totuşi, emana aceeaşi bunătate de odinioară şi dedesubtul plăpumii anilor recunoşteam aceeaşi persoană dragă.     Luându-mă de mână, mă trase mai aproape de el şi îmi oferi un scaun, îndemnându-mă să mă aşez.
   - Întâi de toate, vă rog să primiţi din partea mea o mică atenţie. Spunând asta, am întins spre el mâna în care ţineam o pungă de cadouri cu o cutie de bomboane înăuntru. Vrând să îi fac o surpriză şi neştiind ce să îi duc, am considerat că veşnicele bomboane de ciocolată fină ar fi o soluţie bună pentru ieşirea din impas. Îmi mulţumi pentru ele şi mă întrebă ce mai fac. I-am povestit că sunt mulţumită de cariera pe care am ales-o şi ca îmi merge bine. Se bucură să mă audă vorbind astfel şi îmi spuse:
    - Chiar zilele trecute mă uitam la nişte poze cu voi, şi văzându-te şi pe tine într-una din ele m-am întrebat: "Oare ce mai face fata asta?" Mi-ai făcut o mare surpriză că ai venit!
    - Dar dumneavoastră domnule profesor, ce mai faceţi?
    - Iaca ce să fac, o mai duc anul ăsta cu orele, dar la anul mă scot ăştia la pensie, îmi spuse el, zâmbind amar.
    Am înlemnit. Ce ciudate sunt vremurile. Dacă pentru mine timpul se derulase normal, mi se părea că pentre el parcă trecuse mai repede. Oare chiar aşa brusc se termină o carieră marcată de dăruire şi pasiune?
    - Mare păcat pentru copii, i-am răspuns.
    - Crezi?!? exclamă el, luminându-se la faţă.
    Domnul D. se imagina probabil și în anul ce urma printre copii, la şcoală.
    - Aşa încerc şi eu să-i conving. Sper să îmi mai dea nişte ore și pe viitor. Stând acasă, singur între patru pereţi (domnul D. nu fusese niciodată căsătorit), simt că înnebunesc. Aşa mă mai ţin ocupat cu ceva.
   - Dar orele, cum mai merg?
   - Cum să meargă? Ca înainte. Mă chinui să tipăresc o carte, un manual pentru elevi. Spunând asta, întinse mâna şi de deasupra pianului luă un dosar în care am remarcat înăuntru pagini întregi de solfegii scrise de mână, cu o caligrafie impecabilă, demonstrând o mare atenţie pentru detalii. Probabil îi luaseră ore întregi de lucru să le scrie.
    - Dar...sunt grele...am exclamat, după o privire fugitivă asupra lor. Erau mai grele decât cele după care exersam în clasă înainte cu el.
    - Păi ce crezi? Îs pentru examenul de clasa a 12-a, îmi răspunse, zâmbind complice și făcându-mi cu ochiul.
    Nu ştiu la ce se gândea el atunci, dar eu ma vedeam iarăşi în trecut. Obişnuia după ore să mă roage să mai rămân să lucrăm împreună la câte un solfegiu la prima vedere, scris de el. Spunea: "Ia uite Ioana ce ţi-am pregătit acum!" şi mă îndemna să vin lângă el, la pian. Împinsă de curiozitate şi ambiţie abia aşteptam să văd la ce provocare voia să mă supună. De multe ori rămâneam doar noi doi - el cântând la pian şi eu din voce - mult timp după ce ceilalţi elevi plecaseră din clasă după finalul lecției. 

    Tot timpul m-am întrebat oare ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas în continuare la şcoală? Oare ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aş fi dat seama mai înainte cât de mult mă aprecia şi cât de multe speranţe îşi pusese în mine. Oare îl dezamăgisem?!?
    Îmi răsună şi acum în minte ce mi-a povestit mama, când s-a întâlnit cu el pentru ultima oară, să-l anunţe de plecarea mea. Pe un ton trist, aproape tânguitor, i-a vorbit mamei: "Doamnă, vă rog nu o luaţi din şcoală, fata asta are talent! De când predau eu aici, de 30 de ani, nu am mai văzut aşa ceva." Şi totuşi am plecat. Era deja prea târziu.
    Rupând şirul gândurilor şi reîntorcându-mă alături de domnul D., i-am spus: 
    - Domnule profesor, mi-aţi face o mare plăcere şi onoare dacă mi-aţi da şi mie o carte.
    - Da binenţeles, mai încape vorbă?
    I-am promis atunci că îl voi vizita. Voiam să mă revanşez pentru lunga perioadă în care lipsisem, fără să dau vreun semn de viaţă. Îmi părea rău pentru modul cum plecasem şi doream să ştie că şi eu îl apreciam mult.
    Văzându-mă entuziasmată, luă de deasupra pianului un teanc de foi cu solfegii, scrise tot de mână.
    - Şi astea sunt pentru un concurs la care am fost invitat să particip - "Primăvara talentelor" de la Bacău. Am fost preşedintele comisiei.
    Mă bucuram pentru el, ştiind că faptul de a fi invitat în calitate de preşedinte al comisiei, reprezenta o mare onoare şi de asemenea, un semn de recunoaştere a valorii sale.     
    - Dar cu sănătatea cum staţi, domnule profesor?
    - Cum să stau? Rău. Nu vezi că umblu cu tensiometrul dupa mine?
    Nu îl remarcasem până atunci. Aruncând privirea asupra pianului, l-am văzut printre lucruri. De unde stătea, mă privea sfidător. M-am uitat şi eu cu răutate la el. De ce, pentru ce să aibă al meu profesor nevoie de el? Cât de ciudată este uneori viaţa! Şi ca şi cum vestea asta nu ar fi fost suficient de proastă, ceea ce a spus în continuare, m-a întristat şi mai tare:
    - ...şi am şi diabet.
    - Înseamnă atunci că am făcut o mare gafă!, amintindu-mi de bomboanele pe care i le adusesem. Îmi pare rău, domnule profesor! 

    - Nu e vina ta! de ce să îţi pară rău? Sau e vina mea că m-am îmbolnăvit? Nu e vina mea nici că trebuie să ţin regim, că toate mi se par acum fără gust. Nu e vina nimănui, stai liniştită.
   - Ştiţi, domnule profesor, chiar zilele trecute încercam să îmi amintesc cum ţineaţi dumneavoastră orele când eram în clasa întâi. Am un amic pe care m-am hotarat să îl ajut dându-i lecţii de muzică. El vrea să se apuce de compus şi mi-a zis că are deja în minte o mulţime de idei, dar vă daţi seama... nu poate să şi le exprime. 
    - Păi şi cum Ioana, tu ai timp de asta?
    - Știu ce presupune şi băiatul ştie că îi va trebui dacă vrea să înveţe, multă răbdare şi la fel de multă muncă. I-am explicat că teoria muzicală se învaţă în mai mulţi ani, dar el mi-a zis că îşi va da tot interesul pentru ce și-a propus să realizeze. Mă bucur când văd oameni pasionaţi de ceva, de orice. Cât despre mine, ştiu din experienţă că îmi va plăcea să îi dau meditaţii, cu atât mai mult cu cât e vorba despre muzică. Va fi o provocare pentru mine şi tocmai de-asta şi sunt atât de interesată. În prima lecţie, am vrut să îi predau "sincopa" şi nu am reuşit. Este sigur că am abordat greşit problema.
    Profesorul se uită la mine şi izbucni în râs.
    - Nu, asta nu! Sincopa, auzi, din prima lecţie. Trebuia să începi cu ceva mult mai simplu. Uite, eu am câteva cărţi pentru începători.
    Începu să se foiască pe scaun, răscolind printre lucrurile de deasupra pianului, probabil căutând să îmi arate un manual.
    - Unde o fi? Ar fi trebuit să fie aici.
    Domnul D., rămăsese la fel de dezordonat cum mi-l aminteam, dar asta făcea să-mi fie şi mai drag.
    Se ridică de la pian şi merse până în fundul clasei, unde se găseau dulapurile în care îşi păstra cărţile. Deschise unul dintre ele şi începu să caute înăuntru. Deodată, l-am observat luminându-se la faţă!
    - Tiii! Asta căutam! şi veni din nou lângă mine ţinând o carte în mână. Uite, după ea predau în clasa întâi. Îmi întinse cartea şi am început să o răsfoiesc. Erau înăuntru o mulţime de solfegii pentru începători. Deja îmi imaginam viitoarele lecţii cu amicul meu pasionat de muzică. Având acest aliat de partea mea, lecţiile de muzică puteau să devină mult mai bine realizate, având o bază bine fundamentată teoretic.
    - Doresc să o ai tu! Eu am două exemplare dintr-asta. E păcat că îţi dau un xerox şi ştii tu cum erau pe vremuri xeroxurile, te chinuiai mult cu ele şi în unele locuri nici nu se văd aşa bine notele. Dar când ai să mai vii pe aici, eu având exemplarul bun, o să întărim împreună notele şi ai să ai pe urmă o carte pe cinste.
    Am strâns cu mult entuziasm manualul la piept. Însemna mult pentru mine gestul lui şi îmi părea un cadou foarte fragil şi frumos totodată. Îndrăzneam deja să visez că prin viitoarele lecţii de muzică, aveam într-un fel ocazia de a-i călca pe urme.
    Amintindu-şi că trecuseră de mult cele zece minute de pauză, rugă pe una din fetele rămase în clasă să îi cheme pe cei de afară. Fetiţa dispăru rapid, dincolo de uşă şi nu după mult timp reapăru împreună cu gaşca gălăgioasă de copii, pe care îi văzusem când aşteptam afară. De cum intrară, fugiră la locurile lor din bancă şi continuară să se acuze reciproc de fel şi fel de năzbâtii, ridicând glasurile unii la alţii. Nu înţelegeam niciunul din motivele pentru care se certau, şi mă distrau încercările lor de a se impune unii asupra celorlalţi, ridicând mai tare vocea.
    - Linişte! strigă la un moment dat profesorul.
    Toţi copiii amuţiră. După câteva secunde, unul din băieţi rupse tăcerea şi pe un ton acuzator, uitându-se la una dintre fete, spuse:
    - Andreea a dansat!
    Fetița pârâtă, Andreea, se îmbujoră de ciudă şi izbucni şi ea:
    - Dar şi Mihaela a dansat!
    Uitându-mă în sală, am văzut un băiat rotofei aprobând cele spuse şi cu un aer de satisfacție, zâmbitor ca un motan ce a înghițit prada, le demască şi pe celelalte colege:
    - Toate au dansat!
    Replica asta căzu ca un trăsnet pentru fete şi le făcu să înceapă planul contraataculului, vorbind între ele. Andreea, împinsă de nedreptatea ce i se făcuse, a spus pe nerăsuflate, ridicându-se în picioare:
    - Da, da, noi am dansat şi băieţii, Liviu şi Mihai, au început să ne gâdile şi să ne imite, la spatele nostru. 
    Îşi termină fraza, privindu-i pe băieţi cu un aer superior şi se aşeză din nou în bancă. Urmă un moment de haos general. Gaşca redeveni gălăgioasă şi am reînceput să nu mai înţeleg nimic.
    - Cine a dansat? îi întrerupse profesorul, pe un ton răspicat.
    Din nou, linişte. Nu îndrăznea nimeni să vorbească.
    - Să vă fie ruşine că aţi dansat, continuă el, şi nu m-aţi invitat şi pe mine!
    Toate erau ca pe vremuri, doar că de data asta păşisem din bancă şi priveam scena de undeva din exterior, ca un personaj invizibil.
    În cele ce au urmat, i-am mărturisit domnului D. că mă bucurasem mult să îl revăd. Îi mulţumeam în gând că îmi făcuse ziua mai frumoasă. Mi-am luat la revedere promiţându-i încă o dată că voi începe să îl sun şi că îl voi mai vizita. M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă spre uşă şi din prag m-am uitat pentru o ultimă oară la el înainte de a pleca: arăta exact ca un om obişnuit!

Lecțiile de azi cu aplicare de mâine

         Știu că de obicei lumea vorbește despre asta la fiecare început de an și tot atunci își face o listă, dar cu toate astea, eu cred că alt moment mai bun decât "acum", nu puteam gasi. Ce să-i faci? Așa e de când e făcută Lumea: unii trebuie să se pocnească cu capul de beton, să-i simtă textura, pentru a se putea trezi din universul paralel creat chiar de ei.
         Grave sunt cazurile în care, chiar și după impact, continuăm să ignorăm zidul și în elanul nebunesc, dat de optimismul tinereții și credința în invincibilitate, (sau altfel zis în convingerea că "ceea ce e rău mie nu o să mi se întâmple") continuăm cu îndârjire să pedalăm în aceeași direcție, ba chiar accelerăm, surzi și imuni la orice avertisment exterior.
        La urma urmei, e bine să mai și cazi din când în când; face parte din progresul nostru ca ființe și din intrarea tot mai adîncă pe tărâmurile înțelepciunii. Din fiecare întâmplare, fie ea și neplăcută, rămânem și cu ceva bun, pe lângă genunchii zdreliți, buzele sparte și  vânătăi peste tot. După un capitol din viață încheiat, trebuie să ne regrupăm iar, să readunăm trupele, să ne vindecăm orgoliul și să continuăm deplasarea în altă direcție, cu speranța că suntem și mai înțelepți.
        Inima? Păi ea e și cea mai firavă dar și cea mai puternică și îngăduitoare dintre toate componentele. Numai ea săraca știe cât a îndurat și cât probabil o va mai face de acum înainte. Totuși, ea nu ne părăsește la fiecare decizie care se dovedește a fi greșită. La fel ca orchestra de pe Titanic, care a cântat până în ultima clipă înainte de scufundare și ea acceptă cu stoicism să o pansăm, să îi mai lipim câte un plasture pe ici pe colo, ba chiar să o punem total în ghips. Trebuie să nu ne facem griji. Ea e cea mai puternică și vom putea  conta pe ea la fel ca și înainte.
         Nu tot ce scriu acum are legătură cu un capitol din viață încheiat, dar cum tot ce scriu are legătură cu  ceea ce mi-am propus să pun în aplicare în viitorul cât de apropit posibil, am ales să le aștern pe toate aici. După o lungă introducere, iată deci ce-mi trece prin cap:
       - Să nu-ți mai fie frică să pui în aplicare deciziile importante, chiar de azi, indiferent de consecințele pe care ți le-ai putea imagina. Amânarea nu înseamnă decât pierderea unor avantaje pe care le-ai fi putut avea dacă nu întârziai cu planurile și evident, cel mai enervant, pierzi timpul.
      - Temele de azi nu le mai amâna pe mâine, cele de mâine pentru poimâine, cele de poimâine pentru săptămâna următoare. Va veni o zi când va trebui să le faci pe toate din urmă și nimeni nu va accepta scuza "că n-ai avut timp". Nu merge așa. Poate la începuturile timpului, când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă de fier la un picior, poate. Nu uita că tot atunci, în vremurile acelea, lumea trăia în medie câteva sute bune de ani. În lumea de acum, nu ai voie să procrastinezi. Erorile și lipsa "know how-lui" sunt aspru sancționate în societatea de acum. Pentru ce lume te pregătești, în care Galaxie, dacă tu nu știi să faci nimic diferit de ceilalți, dacă știi tot atât și nu faci nimic mai bine decât majoritatea? Dacă timpul petrecut de-aiurea cu prostiile și caii verzi pe pereți încă nu ți-a dat o palmă până acum, cu atât mai rău. Cu cât te înveți minte mai devreme, cu atât mai bine pentru tine.
       - Citește cât mai mult, educă-te mereu. Petrece cât mai mult timp în librărie sau în bibliotecă, cum preferi. Nu contează ce citești, dar citește ceva ce îți face plăcere. Cândva ai să înțelegi cum poți "exploata" ce ai citit. Nu conteză nici ce carte ai ales, ci cartea la care ești condus de către celelalte. Pasiunile și rezultatele frumoase vin din lucruile pe care le stăpânești. Progresul nu vine numai din tine ci și din accesul la informații. Fii mereu curios și nu ezita să pui întrebări.
      - Vezi ce activitate întreprinzi când amâni lucrul pentru slujbă, pentru că pe aia ar trebui să o faci toată viața.
      - Muncește mereu și crede în tine și pasiunea ta. Mulți au fost tratați drept incompetenți în timpul vieții. Muncește, exersează și ai să-ți găsești drumul. Fii tu primul care crede în tine. Dacă nici tu nu crezi, nu ai cum să-i convingi nici pe ceilalți.
     - Investește în ceilalți, dar nu uita nici de tine. Aranjează-ți părul, calcă-ți cămășile, fii îngrijit, du-te la masaj, practică sportul,  fii cu analizele medicale la zi și rezolvă ceea ce nu e în regulă la tine. O persoană plăcută în societate nu este doar una care și-a găsit drumul în carieră. Pentru a putea inspira încredere celorlalți, trebuie să ai și o imagine bună. 
     - Fii vesel(ă) și îngăduitor(oare). Este incredibil cât poți schimba din atitudinea ostilă a celorlalți, arătându-le mai multa binevoință. Fii bun, dăruiește fără a te gândi dacă primești ceva înapoi. Dăruiește pentru senzația frumoasă de după.
     - Înconjoară-te de oameni puternici, de caracter, de la care să ai ce învăța. Nu tolera greșelile grave ale celorlalți. Nu tolera lipsa caracterului și lipsa bunului simț. Aceste trăsături de caracter cineva le are sau nu. Nu le va căpăta din zbor. Trezește-te și nu te mai amăgi. Pierzi timpul găsindu-le celorlalți scuze, vrându-i  musai lângă tine. Vor repeta mereu aceleași greșeli în situații similare și vor continua să te dezamăgească pentru că tu ai fost prea maleabil când nu ar fi trebuit.
      -Poartă-te mereu "cu etichetă" și nu fă compromisuri, indiferent de tentațiile care pot apărea. Vei vedea apoi că o astfel de ocazie pierdută e mai ușor de reparat și de explicat decât o "abatere" de la caracterul tău.
     - Înțelege și analizează greșelile persoanei  de care te-ai despărțit, dar mai ales pe ale tale. Reinventează-te și nu le mai repeta data următoare, iar dacă tot ai de gând să le repeți, schimbă măcar ceva cât de mic la ele. Dacă vrei să nu mai atragi aceleași situații nefaste, nu mai repeta același comportament anterior. Viața ta va fi un ciclu de scene regretabile trase la indigo, avându-te pe tine drept personaj central.
       - Sigur că după o relație care nu a mers, când te uiți în urmă ai să constați că a fost vina celuilalt (mult) mai mult decât a ta, pentru faptul de a nu fi mers între voi. Totuși, nu uita că ceea ce crezi tu, o spune "după" toată lumea și deși încă te mai afli într-o perioadă grea după despărțire, admite măcar față de tine că a fost și vina ta. Fii fair-play. Pe lângă reproșurile pe care i le aduci omului alături de care îți vedeai înainte viața, gândește-te că trebuie să fi lăsat asupra ta și anumite schimbări în bine, pentru care trebuie sa îi fii recunoscător(oare).
       - Oricât de mult îți dorești să crezi ceea ce auzi, mai stai "pe banca de rezerve" cât poți de mult. Dă-i astfel șansa celuilalt să demonstreze că te merită și prin fapte, nu numai prin vorbe frumoase. Amânând momentul până te implici, vei putea să cunoști cealaltă persoană mai bine, înainte de a lua o decizie importantă în ce-l privește.
       - Lasă-te de fumat. Dacă vrei totuși să continui cu acest obicei, străduie-te măcar să nu mai fumezi în spațiile închise. Gândește-te la cei din jurul tău, care pot fi chiar nefumători. Stând în același spațiu cu tine, nu au de ales decât să stea în fumul tău. 
      Dacă te lași de fumat, în plus față de efectele nocive asupra plămânilor tăi, pe care ai încetat să le mai produci, ai să percepi mai bine mirosul și gustul alimentelor. Mai mult de atât, fumatul diminuează pofta pentru fructe și legume. O spun din proprie experiență. Mâncând mai multe fructe și legume după ce m-am lăsat de fumat, mă simt mai "ușoară". Parcă și oboseala cronică de care sufeream, s-a diminuat.
        - Bucură-te mai mult de micile plăceri și cere-le și celorlalți să ți le împărtășească pe ale lor. Vei putea atfel crea o relație mai apropiată între voi, fără să investești mult timp.
       - Dacă ceri mult, oferă mult și invers. La fel și cu "puțínul". Nu încurca borcanele și proporțiile. 
        Dacă ai citit până aici, mi-am atins scopul. Succes și cu optimism înainte! :)

Sunt un campion!

        De mic copil am visat la ceva "interzis", cum mergea vorba în acele vremuri.
        Luptător din fire și fascinat din principiu de lucrurile rezervate celor aleși, mi-am spus că voi fi eu persoana aceea, care le va da o lecție de viață tuturor.
         Trebuia să ating eu fructul oprit, să mă conving pe mine în primul rând că sunt puternic și în același timp să le dau celorlalți  un exemplu de urmat.
          Cum era și firesc, drumul meu a început cu o "serioasă" documentare. Serioasă?!? Ți-ai găsit. "Pe vremea mea" încă nu se afla orice de pe Facebook sau de pe Google, nici nu aveai cum. Trăiam în întuneric. Trebuia să răzbat printr-un teren necunoscut, absolut virgin. Nici în ziare nu citeai așa ceva, darămite în cărți - totuși aveam un vis și o inimă puternică.
           Vă spun că nu mi-a fost ușor. Trecând pe lângă mine în viață și aflându-mi cauza, oamenii m-au privit toți neîncrezător. Au râs de mine, m-au descurajat. Chiar și prietenii, din dorința de a mă cruța de calvarul nereușitei, m-au sfătuit să mă opresc, crezând că urmăresc o iluzie. Ani la rândul am avut zile în care am trăit decepție după decepție. Nimeni nu credea că voi reuși singur. Cine să mă ajute, de unde? Nu mai știam nici eu ce voi face. Optimismul meu se hrănea cu din ce în ce mai puține resurse. Totuși, nu m-am lăsat, deși uneori îmi doream să merg pe drumul ușor, să abandonez.
           Ușor-ușor, datorită progresului informaticii, începusem să aflu că unii - să-i numeri pe degete de puțini la număr - reușiseră din talent ce-mi propusesem eu. Aproape să clachez. De unde talent la mine, de ce așa? Nu aveam altă alternativă decât munca neîncetată. Mai aveam atât de mult dar încă o dată, n-am vrut să mă las doborât.
            Mi-am spus mereu că destinul îmi este scris în sunete de fanfară. Optimist, am crezut în visul meu. Deși nu era încă ce trebuia, începeam treptat să capăt o oarecare experiență. Mică la început, mare cu timpul, experiența mi-a adus în cele din urmă victoria: Am reușit!!!! SUNT UN AFEMEIAT!  Nu am înțeles de la început, dar văzând cum mă descurc mi s-a confirmat îndeplinirea visului. Nu numai că sunt afemeiat, dar sunt cu adevărat afemeiat. Munca și determinarea au fost răsplătite de laurii gloriei, am realizat ceva ce nimeni nu văzuse în mine.
            Acum că scriu asta, deja s-au petrecut multe schimbări în viața mea. Am călătorit în nenumărate țări să împărtășesc din experiență, am vorbit ca trainer motivațional, am publicat cărți despre corelarea dintre succes și munca bine dozată. În afară de bucuria realizării visului în sine, mă simt fericit să văd cum încolțește speranța izbânzii și în inimile tinere și îndrăznesc să sper că poate cândva, nu foarte târziu, vor fi mai mulți ca mine. Vă spun din experiență: nu renunțați niciodată la visele voastre, în fiecare din noi stă un campion!

Moulin Rouge - Pierre la Mure