Ce este frumusețea?

     Ei bine, încep prin a anunţa că mă refer la frumuseţea interioară şi nu la cea fizică, pentru că o persoană cu trăsături fizice perfecte, ar fi imposibil de recunoscut şi foarte probabil, în mod paradoxal, un monument al urâţeniei. Vorbesc despre acel tip de frumuseţe al cuiva, care te face să vrei să devii mai bun, mai profund şi măcar pentru o perioadă scurtă la fel de sensibil şi frumos. Din păcate, puţine sunt persoanele de acest fel şi de parcă asta nu ar fi de ajuns, arată ca toţi oamenii obişnuiţi şi în anumite situaţii, se comportă exact la fel. Concluzionând, dacă vrei să le descoperi trebuie să prinzi exact momentul care le pune în valoare şi să ştii ce cauţi.
    Când l-am întâlnit pe profesorul meu, domnul D., nu aveam nicio idee cât de mult avea să însemne pentru mine şi cât de mult aveam să ţin la el. Era unul dintre puţinii profesori care mă fascinau şi care făceau ca venitul la şcoală să îl consider o acţiune benevolă. Orele sale mi se păreau tot timpul mult prea scurte şi mă făceau la început să îmi doresc să devin cea mai bună din clasă şi mai apoi, să vreau să mă autodepăşesc.
    Numeroși ani au trecut de atunci şi viaţa a făcut în aşa fel încât să îmi aleg o cu totul altă carieră decât cea pe care o începusem şi decât cea pe care spera în sinea lui să o continui, profesorul meu. Când am ales să plec, era deja prea târziu să mai poată fi schimbat ceva. Anii cei mulţi, marcaţi de sentimente ciudate, la o vârstă prea fragedă să fiu capabilă să mă apăr, îşi spuneau atunci cuvântul. Tristeţea, furia şi mai târziu deznădejdea, se amestecau în vremurile acelea în viaţa mea, în proporţii numai de ele ştiute. Am ales, când am avut prilejul, să fug cât mai departe şi mult timp nu am vrut nici măcar să mă uit înapoi.
    Astăzi, vremurile de atunci le văd într-o lumină cu totul nouă şi amintirile triste din copilărie sunt acoperite de sentimente de admiraţie şi recunoştinţă pentru ceea ce a făcut această şcoală pentru mine, prin persoana profesorului meu. Am reuşit în cele din urmă să înving încăpățânarea şi să doresc să trec pragul şcolii, pe care vreme de mai bine de şapte ani evitasem să îl trec. Maturitatea a fost cea care mi-a vârât în cap o idee bizară ce la început mi-a apărut vag în minte şi pe urmă din ce în ce mai limpede, pe care m-am chinuit mult timp să o înlătur dar pe care în cele din urmă am acceptat-o şi anume că printre vinovaţii pentru cât suferisem în copilărie, mă număram şi eu, pentru că îmi acceptasem soarta, fără să încerc să schimb ceva. Într-adevăr, cam incomodă descoperirea.
    Acum ceva vreme m-am hotărât să îmi fac timp să îl văd pe profesorul meu, acolo unde îi era lui cel mai drag să fie şi anume la şcoală, la ore. Cu puţin timp înaintea zilei hotărâte pentru vizită, m-am interesat de orarul lui şi în ziua hotărâtă pentru vizită m-am dus la şcoală şi am așteptat pauza să pot intra în spatele uşii clasei unde işi ţinea orele, cu la fel de multe emoţii ca pe vremuri. 

    În cele din urmă a venit şi acest moment şi ţipând şi împingându-se, am văzut năvălind afară o mulţime scandalagie de băieţi şi fete, care se chinuiau să iasă toţi deodată pe uşă, făcându-mă să zâmbesc şi lăsându-mă să mă zăresc şi pe mine printre ei, împreună cu ai mei colegi, grăbindu-ne să jucăm "Prinsa". Profitând de acest moment, ştiind sigur că este pauză şi nu deranjez, cu inima puternic bătând de nerăbdare, am îndrăznit să intru în clasă.
    - Bună ziua!

    A urmat o clipă de tăcere. Profesorul stătea pe scaunul de la pian, lângă geam. Vădit nedumerit de prezenţa mea, căci probabil nu aştepta niciun vizitator, mă studia în tăcere. Îşi dădu ochelarii cu lentile groase pe nas şi i-am remarcat deîndată trăsăturile feţei schimbându-i-se într-o clipă. Deschizându-şi bratele, aproape a strigat:
    - Ioana!
    Cu paşi grăbiţi m-am îndreptat spre el şi l-am luat în braţe. Cât de mult mă bucuram să îl revăd! Aflată atât de aproape, l-am studiat cu atenţie: privirea luminoasă de dinainte, îmi părea acum mai palidă, iar zâmbetul parcă îi era marcat de mai multe linii fine decat îmi aminteam. Totuşi, emana aceeaşi bunătate de odinioară şi dedesubtul plăpumii anilor recunoşteam aceeaşi persoană dragă.     Luându-mă de mână, mă trase mai aproape de el şi îmi oferi un scaun, îndemnându-mă să mă aşez.
   - Întâi de toate, vă rog să primiţi din partea mea o mică atenţie. Spunând asta, am întins spre el mâna în care ţineam o pungă de cadouri cu o cutie de bomboane înăuntru. Vrând să îi fac o surpriză şi neştiind ce să îi duc, am considerat că veşnicele bomboane de ciocolată fină ar fi o soluţie bună pentru ieşirea din impas. Îmi mulţumi pentru ele şi mă întrebă ce mai fac. I-am povestit că sunt mulţumită de cariera pe care am ales-o şi ca îmi merge bine. Se bucură să mă audă vorbind astfel şi îmi spuse:
    - Chiar zilele trecute mă uitam la nişte poze cu voi, şi văzându-te şi pe tine într-una din ele m-am întrebat: "Oare ce mai face fata asta?" Mi-ai făcut o mare surpriză că ai venit!
    - Dar dumneavoastră domnule profesor, ce mai faceţi?
    - Iaca ce să fac, o mai duc anul ăsta cu orele, dar la anul mă scot ăştia la pensie, îmi spuse el, zâmbind amar.
    Am înlemnit. Ce ciudate sunt vremurile. Dacă pentru mine timpul se derulase normal, mi se părea că pentre el parcă trecuse mai repede. Oare chiar aşa brusc se termină o carieră marcată de dăruire şi pasiune?
    - Mare păcat pentru copii, i-am răspuns.
    - Crezi?!? exclamă el, luminându-se la faţă.
    Domnul D. se imagina probabil și în anul ce urma printre copii, la şcoală.
    - Aşa încerc şi eu să-i conving. Sper să îmi mai dea nişte ore și pe viitor. Stând acasă, singur între patru pereţi (domnul D. nu fusese niciodată căsătorit), simt că înnebunesc. Aşa mă mai ţin ocupat cu ceva.
   - Dar orele, cum mai merg?
   - Cum să meargă? Ca înainte. Mă chinui să tipăresc o carte, un manual pentru elevi. Spunând asta, întinse mâna şi de deasupra pianului luă un dosar în care am remarcat înăuntru pagini întregi de solfegii scrise de mână, cu o caligrafie impecabilă, demonstrând o mare atenţie pentru detalii. Probabil îi luaseră ore întregi de lucru să le scrie.
    - Dar...sunt grele...am exclamat, după o privire fugitivă asupra lor. Erau mai grele decât cele după care exersam în clasă înainte cu el.
    - Păi ce crezi? Îs pentru examenul de clasa a 12-a, îmi răspunse, zâmbind complice și făcându-mi cu ochiul.
    Nu ştiu la ce se gândea el atunci, dar eu ma vedeam iarăşi în trecut. Obişnuia după ore să mă roage să mai rămân să lucrăm împreună la câte un solfegiu la prima vedere, scris de el. Spunea: "Ia uite Ioana ce ţi-am pregătit acum!" şi mă îndemna să vin lângă el, la pian. Împinsă de curiozitate şi ambiţie abia aşteptam să văd la ce provocare voia să mă supună. De multe ori rămâneam doar noi doi - el cântând la pian şi eu din voce - mult timp după ce ceilalţi elevi plecaseră din clasă după finalul lecției. 

    Tot timpul m-am întrebat oare ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi rămas în continuare la şcoală? Oare ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aş fi dat seama mai înainte cât de mult mă aprecia şi cât de multe speranţe îşi pusese în mine. Oare îl dezamăgisem?!?
    Îmi răsună şi acum în minte ce mi-a povestit mama, când s-a întâlnit cu el pentru ultima oară, să-l anunţe de plecarea mea. Pe un ton trist, aproape tânguitor, i-a vorbit mamei: "Doamnă, vă rog nu o luaţi din şcoală, fata asta are talent! De când predau eu aici, de 30 de ani, nu am mai văzut aşa ceva." Şi totuşi am plecat. Era deja prea târziu.
    Rupând şirul gândurilor şi reîntorcându-mă alături de domnul D., i-am spus: 
    - Domnule profesor, mi-aţi face o mare plăcere şi onoare dacă mi-aţi da şi mie o carte.
    - Da binenţeles, mai încape vorbă?
    I-am promis atunci că îl voi vizita. Voiam să mă revanşez pentru lunga perioadă în care lipsisem, fără să dau vreun semn de viaţă. Îmi părea rău pentru modul cum plecasem şi doream să ştie că şi eu îl apreciam mult.
    Văzându-mă entuziasmată, luă de deasupra pianului un teanc de foi cu solfegii, scrise tot de mână.
    - Şi astea sunt pentru un concurs la care am fost invitat să particip - "Primăvara talentelor" de la Bacău. Am fost preşedintele comisiei.
    Mă bucuram pentru el, ştiind că faptul de a fi invitat în calitate de preşedinte al comisiei, reprezenta o mare onoare şi de asemenea, un semn de recunoaştere a valorii sale.     
    - Dar cu sănătatea cum staţi, domnule profesor?
    - Cum să stau? Rău. Nu vezi că umblu cu tensiometrul dupa mine?
    Nu îl remarcasem până atunci. Aruncând privirea asupra pianului, l-am văzut printre lucruri. De unde stătea, mă privea sfidător. M-am uitat şi eu cu răutate la el. De ce, pentru ce să aibă al meu profesor nevoie de el? Cât de ciudată este uneori viaţa! Şi ca şi cum vestea asta nu ar fi fost suficient de proastă, ceea ce a spus în continuare, m-a întristat şi mai tare:
    - ...şi am şi diabet.
    - Înseamnă atunci că am făcut o mare gafă!, amintindu-mi de bomboanele pe care i le adusesem. Îmi pare rău, domnule profesor! 

    - Nu e vina ta! de ce să îţi pară rău? Sau e vina mea că m-am îmbolnăvit? Nu e vina mea nici că trebuie să ţin regim, că toate mi se par acum fără gust. Nu e vina nimănui, stai liniştită.
   - Ştiţi, domnule profesor, chiar zilele trecute încercam să îmi amintesc cum ţineaţi dumneavoastră orele când eram în clasa întâi. Am un amic pe care m-am hotarat să îl ajut dându-i lecţii de muzică. El vrea să se apuce de compus şi mi-a zis că are deja în minte o mulţime de idei, dar vă daţi seama... nu poate să şi le exprime. 
    - Păi şi cum Ioana, tu ai timp de asta?
    - Știu ce presupune şi băiatul ştie că îi va trebui dacă vrea să înveţe, multă răbdare şi la fel de multă muncă. I-am explicat că teoria muzicală se învaţă în mai mulţi ani, dar el mi-a zis că îşi va da tot interesul pentru ce și-a propus să realizeze. Mă bucur când văd oameni pasionaţi de ceva, de orice. Cât despre mine, ştiu din experienţă că îmi va plăcea să îi dau meditaţii, cu atât mai mult cu cât e vorba despre muzică. Va fi o provocare pentru mine şi tocmai de-asta şi sunt atât de interesată. În prima lecţie, am vrut să îi predau "sincopa" şi nu am reuşit. Este sigur că am abordat greşit problema.
    Profesorul se uită la mine şi izbucni în râs.
    - Nu, asta nu! Sincopa, auzi, din prima lecţie. Trebuia să începi cu ceva mult mai simplu. Uite, eu am câteva cărţi pentru începători.
    Începu să se foiască pe scaun, răscolind printre lucrurile de deasupra pianului, probabil căutând să îmi arate un manual.
    - Unde o fi? Ar fi trebuit să fie aici.
    Domnul D., rămăsese la fel de dezordonat cum mi-l aminteam, dar asta făcea să-mi fie şi mai drag.
    Se ridică de la pian şi merse până în fundul clasei, unde se găseau dulapurile în care îşi păstra cărţile. Deschise unul dintre ele şi începu să caute înăuntru. Deodată, l-am observat luminându-se la faţă!
    - Tiii! Asta căutam! şi veni din nou lângă mine ţinând o carte în mână. Uite, după ea predau în clasa întâi. Îmi întinse cartea şi am început să o răsfoiesc. Erau înăuntru o mulţime de solfegii pentru începători. Deja îmi imaginam viitoarele lecţii cu amicul meu pasionat de muzică. Având acest aliat de partea mea, lecţiile de muzică puteau să devină mult mai bine realizate, având o bază bine fundamentată teoretic.
    - Doresc să o ai tu! Eu am două exemplare dintr-asta. E păcat că îţi dau un xerox şi ştii tu cum erau pe vremuri xeroxurile, te chinuiai mult cu ele şi în unele locuri nici nu se văd aşa bine notele. Dar când ai să mai vii pe aici, eu având exemplarul bun, o să întărim împreună notele şi ai să ai pe urmă o carte pe cinste.
    Am strâns cu mult entuziasm manualul la piept. Însemna mult pentru mine gestul lui şi îmi părea un cadou foarte fragil şi frumos totodată. Îndrăzneam deja să visez că prin viitoarele lecţii de muzică, aveam într-un fel ocazia de a-i călca pe urme.
    Amintindu-şi că trecuseră de mult cele zece minute de pauză, rugă pe una din fetele rămase în clasă să îi cheme pe cei de afară. Fetiţa dispăru rapid, dincolo de uşă şi nu după mult timp reapăru împreună cu gaşca gălăgioasă de copii, pe care îi văzusem când aşteptam afară. De cum intrară, fugiră la locurile lor din bancă şi continuară să se acuze reciproc de fel şi fel de năzbâtii, ridicând glasurile unii la alţii. Nu înţelegeam niciunul din motivele pentru care se certau, şi mă distrau încercările lor de a se impune unii asupra celorlalţi, ridicând mai tare vocea.
    - Linişte! strigă la un moment dat profesorul.
    Toţi copiii amuţiră. După câteva secunde, unul din băieţi rupse tăcerea şi pe un ton acuzator, uitându-se la una dintre fete, spuse:
    - Andreea a dansat!
    Fetița pârâtă, Andreea, se îmbujoră de ciudă şi izbucni şi ea:
    - Dar şi Mihaela a dansat!
    Uitându-mă în sală, am văzut un băiat rotofei aprobând cele spuse şi cu un aer de satisfacție, zâmbitor ca un motan ce a înghițit prada, le demască şi pe celelalte colege:
    - Toate au dansat!
    Replica asta căzu ca un trăsnet pentru fete şi le făcu să înceapă planul contraataculului, vorbind între ele. Andreea, împinsă de nedreptatea ce i se făcuse, a spus pe nerăsuflate, ridicându-se în picioare:
    - Da, da, noi am dansat şi băieţii, Liviu şi Mihai, au început să ne gâdile şi să ne imite, la spatele nostru. 
    Îşi termină fraza, privindu-i pe băieţi cu un aer superior şi se aşeză din nou în bancă. Urmă un moment de haos general. Gaşca redeveni gălăgioasă şi am reînceput să nu mai înţeleg nimic.
    - Cine a dansat? îi întrerupse profesorul, pe un ton răspicat.
    Din nou, linişte. Nu îndrăznea nimeni să vorbească.
    - Să vă fie ruşine că aţi dansat, continuă el, şi nu m-aţi invitat şi pe mine!
    Toate erau ca pe vremuri, doar că de data asta păşisem din bancă şi priveam scena de undeva din exterior, ca un personaj invizibil.
    În cele ce au urmat, i-am mărturisit domnului D. că mă bucurasem mult să îl revăd. Îi mulţumeam în gând că îmi făcuse ziua mai frumoasă. Mi-am luat la revedere promiţându-i încă o dată că voi începe să îl sun şi că îl voi mai vizita. M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă spre uşă şi din prag m-am uitat pentru o ultimă oară la el înainte de a pleca: arăta exact ca un om obişnuit!