Jurnal de călătorie - Paris - Într-o vizită inedită (II)

     ...zis şi făcut şi aşteptarea încheiată, iată-ne pe amândouă, grăbindu-ne spre scenă pe aleile şerpuitoare ale parcului.

Vedere din parc, în spatele scenei

      Vorbind cu Paris, avusesem ocazia să îi povestesc despre "trecutul meu muzical", despre cum îmi începusem studiile la vioară, la şcoala de artă. Regretând faptul de a nu fi avut parte şi de o educaţie muzicală, în acest domeniu considerându-se o începătoare, însoţitoarea mea m-a rugat să îi dau cât mai multe detalii despre compozitorii anunţaţi în programul concertului şi să-i vorbesc despre stilurile lor muzicale caracteristice.
     Concertul deja în desfăşurare, zâmbeam gândindu-mă în sinea mea că aveam ocazia să asistăm la o seară muzicală frumoasă, deoarece lista de lucrări ce aveau să fie interpretate cuprindea o mare varietate de stiluri. Cum doream ca Paris să deprindă obiceiul de a asculta muzică clasică, mă bucura gândul că posibilitatea de a găsi în acea seară ceva pe gustul ei era favorabilă pentru intenţiile mele. În plus, spre mândria mea, în program figura și o suită de șase cântece în care este ilustrat specificul muzicii populare românești.

Bela Bartok - Șase dansuri populare românești         

      Chiar dacă nu s-ar fi întors spre mine după fiecare piesă, bătând din palme și râzând, șoptindu-mi la ureche ce mult îi plăcuse, tot aș fi ghicit că era impresionată. Din mulțimea de capete care asistau la concert, se distingea lângă mine unul care se unduia în ritmul muzicii și zâmbea încontinuu.
     La finele audiției mi-a mulțumit pentru invitație și am mai rămas ceva timp, plimbându-ne prin parc. Încă mai era lumină și cum mai păstram în noi ceva din voioșia concertului, măiestria franțuzească de a potrivi aranjamentele florale, de a îngriji copacii tunzându-i în forme geometrice, de a insista în arta grădinăritului până la detalii pentru toți ochii, părea în lumina apusului și mai fascinantă.
     Ceva mai târziu, după ce ne-am încheiat plimbarea, cum ni se făcuse foame la amândouă și cum Paris avea deja aranjamente să mănânce alături de unchii săi la un restaurant iranian, m-a invitat să îi însoțesc la masă, ceea ce am acceptat. După un scurt telefon în care își anunța rudele că aveam să particip și eu la cină, m-a întrebat scuzându-se, dacă mă deranjează că suntem nevoite să schimbăm planurile de a merge direct la restaurant cu cele de a trece în prealabil pe la locuința unchilor, urmând să mergem cu toții cu mașina, deoarece aceștia încă nu erau gata de plecare.
     Așa cum am povestit, unchii locuiau la mică distanță față de hotelul la care eram cazate și ideea de a mă întoarce în aceeași zonă nu avea cum să îmi displacă.
     Pe drum, m-a rugat să am răbdare cu viitoarele noastre gazde, acestea fiind persoane mai în vârstă și să nu mă supăr dacă ele mai repetă anumite idei, că insistă în ele și să nu o iau personal dacă unchiul ei se va impune în discuție, după cum îi stătea în obicei. În ciuda descrierii pe care abia le-o făcuse, Paris m-a asigurat că cei doi reușesc mereu să se facă foarte plăcuți și ei personal îi sunt foarte dragi. M-a avertizat și că le stă în fire să se desfete cu un pahar de vin alături de oaspeții pe care îi primesc și în acest sens ar fi bine să nu le refuz această invitație. Mi-a spus totuși să fiu prudentă și să nu termin prea repede paharul, pentru că unchii, din curtoazie față de musafirii lor, în cazul în care ar mai rămâne vin de un deget în paharul vreunuia din ei, au grijă să i-l umple înapoi imediat. Paris deja pățise asta și într-o zi chiar se amețise puțin. Recunosc că reușise să mă facă dornică să-i întâlnesc și curioasă, curiozitate care avea să îmi fie satisfăcută după scurt timp .
     Ajunse din nou pe străduța ce aparținea hotelului și clădirii unde stăteau rudele ei, după ce am trecut din stradă de o primă ușă impunătoare din lemn, am pătruns într-o curte interioară, pe care eram conduse spre apartamentul unchilor, de o alee pietruită cu marmură, străjuită de palmieri și ghivece mari cu aranjamente florale . După ce am sunat la interfon, ne-a deschis ușa și ne-a poftit înăuntru o doamnă cochetă, zâmbitoare, ce avea în jur de vreo șaptezeci de ani și care mi-a fost prezentată de Paris drept mătușa ei. În hol, imediat a sosit în întâmpinarea noastră și unchiul său, care ne-a luat galant mantourile la amândouă, ajutându-ne pe fiecare să le scoatem și le-a pus mai apoi în cuier pe umerașe. Gazdele noastre m-au rugat să le spun pe nume, renunțând la politețea excesivă ce ar fi creat între noi o situație prea distantă, ce le-ar fi displăcut, nu înainte de a-mi fi cerut în prealabil acordul să mă tutuiască la rândul lor. Am făcut cunoștință așadar cu Michelle, ce era franțuzoaică și cu Farouz, soțul său, ce era iranian.

În fața bisericii Saint Germain des Prés

     Dacă în capitala franceză și mai ales în centru, unde eram cazată, ajunsesem să mă obișnuiesc după ceva timp cu aspectul impecabil al doamnelor pe stradă, cu cochetăria acestora ce dă regulile lumii în modă și Michelle, tocmai din acest motiv, în ciuda faptului că era îmbrăcată impecabil și elegant, nu îmi atrăsese atenția în mod deosebit, cu totul altceva aș fi spus despre Farouz. Pentru o persoană ce avea probabil cam aceeași vârstă ca și soția sa, despre unchi aș fi putut spune chiar că era extravagant, deși și el prin aspectul său respecta riguros regulile chic ale modei din orașul luminilor. Purta o cămașă fină din mătase naturală, ce era acoperită de o vestă din stofă maro în carouri, de bună calitate, închisă la toți nasturii, având pantaloni din același material, tot ansamblul fiind pus în valoare de eșarfa roz de mătase, ce o avea la gât, împăturită savant sub forma unei funde, cu marginile trase pe sub vestă. Pe scurt, arăta de parcă tocmai ar fi coborât dintr-un tablou al lui Goya, dacă acesta ar fi imortalizat în lucrările sale lumea burgheză contemporană.

Salonul unei camere de la hotelul de 5*

     Cum gazdele noastre ne-au poftit să mergem în salon, pentru a ne ocupa timpul cât terminau cu pregătirile de plecare, am înaintat cu toții pe hol, spre acesta. Deși mă așteptam să descopăr un apartament al unor persoane înstărite, deoarece mă aflam într-unul din cele mai râvnite cartiere ale orașului de pe Sena și deși în lunile de când sosisem aici îmi petrecusem vremea lucrând într-un hotel de cinci stele din același cartier, lucru ce presupunea inspecția tuturor camerelor și accesul peste tot în interiorul hotelului și deci încă o dată puteam afirma că eram obișnuită cu luxul, ceea ce am descoperit în salonul apartamentului unchilor lui Paris tot m-a surprins. Spre deosebire de camerele din hotelul în serviciul căruia lucram, încăperea în care ne aflam era mult mai mare, având o suprafață cam de vreo patruzeci și ceva de metri pătrați și o înălțime dublă față de camerele hotelului, cam de vreo opt metri. Cum apartamentul se situa la parterul clădirii, puteam zări dincolo de cele două rânduri de geamuri mari, în stil victorian, palmierii și florile pe lângă care tocmai ce trecusem.

Un alt salon de la hotelul de 5*

     De cum intrasem în acest salon mă pătrunsese impresia că pășisem pe scena unei piese de teatru, pentru că sus, undeva pe la mijlocul camerei, însă doar într-o parte a acesteia, se distingeau de după dantelăriile unei balustrade din fier forjat, detaliile unui balcon ce reprezenta o mică bucată din camera de la nivelul următor al imobilului și la fel ca într-o piesă de teatru, îmi imaginam cum probabil aș fi putut vedea personajele ce treceau pe acolo, făcând ce fac de obicei în viața de zi cu zi. Ce mai remarcasem și îmi plăcuse în mod deosebit erau lambriurile vopsite într-un verde brun, pe care se jucau vesel pe alocuri și nuanțe de verde deschis, lambriuri ce se interpătrundeau cu biblioteca, fiind și aceasta din același set de mobilier. Din loc în loc, pe porțiunile drepte ale lemnului, fără a-l încărca totuși prea mult, erau pictate detalii cu desene florale. Acest ansamblu decora un colț al încăperii.
     După ce ne-am așezat pe canapea, lângă măsuța joasă de cafea, am putut admira pe aceasta, buchetul enorm de flori în toate culorile, minuțios poziționate. Lângă el, un platou cu diverse fructe, aranjate în forma unei piramide, îmi amintea de tablourile renascentiste ce ilustrează natura moartă. Pe peretele opus al camerei, un goblen evoca o scenă dintr-o luptă de pe vremea imperiilor.
   

(continuarea în postarea următoare)

   
 

Jurnal de călătorie - Paris - Într-o vizită inedită (I)

     În micuţul hotel central unde eram cazată, atmosfera părea închisă în timp, una despre care am citit când eram mică în manualele şcolare de franceză.

Terasa hotelului unde eram cazată

     Dacă cineva, cum eram eu copil când răsfoiam manualele, fără să fi fost vreodată în eleganta capitală îşi imaginează că viaţa aici ar presupune începerea zilei cu micul dejun franţuzesc, mic dejun ce conţine invariabil croissant, confiture, pain, beurre et café au lait ou thé (corn, dulceaţă, pâine cu unt şi cafea cu lapte sau ceai), că printre mesele ocupate de clienţii hotelului care îşi iau masa în salonul pe măsura acestuia şi cochet, doamnele de la bucătărie roiesc mereu vesele şi de cumva ele te cunosc deja de ceva timp, te întreabă râzând, într-o franceză cântată, dând din cap de parcă te-ar certa:"Qu'est-ce que notre demoiselle préfère? Café ou thé?"  (Ce preferă domnişoara noastră? Cafea sau ceai?"),  şi mai pe urmă, când revenind îţi aduc frumos aranjat pe tavă ceea ce ai dorit îţi cântă din nou: "Et voilàààà!!!" (Şi iatăăăă!!!), că spaţiul în capitala de pe Sena este puţin şi prin urmare foarte prețios, dar bine pus în valoare de detalii chic, de flori şi culori vibrante, că lumea de aici e grăbită, dar are timp să îţi zâmbească, că întâlneşti mulţi turişti stând la hotel şi fără să vrei chiar, dimineaţa când iei cu ei împreună le petit déjeuner afli despre planurile lor de vizită, despre cum sperau de multă vreme să viziteze un loc sau altul de aici şi cum sunt acum mai fericiţi fiind pe cale să îşi împlinească un vis...ei bine acea persoană despre care am vorbit la început, care şi-a imaginat viaţa din Paris ca mine când eram copil nu s-a înşelat deloc.

Una din multele cafenele din Paris

     Intrând în lumea asta de la hotel, zi de zi, dimineaţa la micul dejun, ajunsesem după ceva timp să mă preocup fără să îmi fi propus în prealabil, de punerea la punct a planurilor de vizită a metropolei pariziene ale musafirilor hotelului.
     Aceasă revelaţie am avut-o după ce am ajutat un cuplu de tineri cu care mă salutasem politicos câteva zile la rând în salonul pentru luat masa, să găsească la cerinţa lor, un anumit restaurant şi o stradă pe care trebuiau să ajungă, făcându-le în plus şi recomandări asupra unor zone pitoreşti pe care puteau să le vadă abătându-se foarte puţin de la drumul cel mai scurt. După ce aceştia s-au întors extrem de încântaţi, mulţumindu-mi călduros, am realizat că una din misiunile mele la Paris era să îi fac pe oamenii de acest fel să profite cât mai mult de universul orașului, să se bucure, să se distreze, să se întoarcă poate cu amintiri mai bogate decât cele din manual.
     ...aşa că în zilele în care întâlneam turişti noi încercam să îmi joc cât mai bine rolul de ghid şi să îi îndrum spre locuri insolite şi frumoase.

     Astfel, am sfătuit un cuplu de americani să amâne cu o zi vizita Louvre-ului, ca să aibă intrarea gratuită în cea următoare (fiind prima duminică din lună) şi în loc de vizita acestuia să se plimbe printr-un parc de care nu mai auziseră şi au fost şi aceştia recunoscători, la fel ca primii. În altă zi am trimis un grup de chinezi să mănânce foarte ieftin la un restaurant ultra-central cu specific țării din care erau veniți. În ciuda englezei foarte stâlcite pe care o vorbeau, am înţeles după plecăciunile şi zâmbetele de satisfacţie pe care mi le-au arătat la întoarcere că găsiseră şi ei exact ceea ce le trebuise.
     După multe astfel de momente care mi-au adus satisfacţie pe măsură, într-una din zile musafirul proaspăt al hotelului era o englezoaică (aşa cum am dedus după puternicul accent britanic pe care îl avea când vorbea cu doamnele de la bucătărie). Ceva din atitudinea ei îmi spunea că se simţea cam stingheră şi nu părea nici să aibă pus la punct vreun plan de plimbare aşa că am întrebat-o politicos, după ce am făcut cunoştinţă (coincidenţa făcea să o cheme tot Paris), dacă o puteam ajuta cu ceva, explicându-i că sunt o bună cunoscătoare a zonei centrale. Propunerea mea a încântat-o cum nu bănuisem, luminându-se deodată la faţă şi ascultându-mi cu interes sfaturile. Ulterior, văzând-o aşa preocupată de ceea ce-i povesteam, i-am lansat chiar şi invitaţia de a mă însoţi în acea după-amiază la un concert gratuit de muzică clasică în aer liber, într-un foarte frumos parc.

Pe scările din Montmartre

     Mai apoi, ne-am povestit una alteia ce anume ne adusese pe aceste meleaguri. Am aflat aşa-deci că Paris era studentă la medicină la Londra, unde şi locuia de altfel şi cum era în vacanţă şi se plictisea pe acolo (ea având nişte unchi în oraşul căruia îi purta numele) se hotărâse în ultimul moment să ia trenul de la ea de acasă şi să îi viziteze. Cum aceştia aveau camera de oaspeţi în renovare, nu putuseră să o primească acasă la ei şi cum erau buni prieteni cu patroana hotelului unde eram amandouă cazate, aflat chiar în apropierea clădirii unde se afla apartamentul lor, rezervaseră pentru nepoata lor o cameră aici. Unchilor, fiind şi destul de în vârstă, le-ar fi fost extrem de incomod să o însoţească în plimbări, așa că lăsaseră la latitudinea ei să îşi umple cum dorea timpul dedicat baladelor.
     Paris s-a dovedit a fi o fată foarte plăcută, fiind pe de-o parte şi foarte frumoasă, dar şi delicată. Recunoşteam în trăsăturile feţei ei originile  iraniene despre care îmi vorbise. Era brunetă, cu părul lung, mai jos de umeri şi puţin ondulat, tenul mat şi extrem de alb, cu obrajii rozalii. Ochii mari, umbroşi, îi dădeau un plus de farmec. În plus, spre satisfația mea, râdea mult, complice, în timp ce povestea şi avea un accent englezesc acut, cu o pronunţie curată a cuvintelor. Din eleganța și din naturalețea cu care se exprima, am dedus că avusese parte de o educaţie foarte elevată. După ce am mai povestit puţin, am făcut schimb de numere de telefon, luându-mi mai apoi la revedere de la ea, nu înainte de a-i fi explicat în mare, cum să ajungă la locul de întâlnire.

În parcul Tuileries

     Ceva mai târziu în acea zi, după ce bifasem în agenda personală lucrurile pe care îmi propusesem să le fac, mă îndreptam cu paşi repezi spre locul în care urma să aiba loc concertul, fiind aproape de ora întâlnirii. Spre surprinderea mea, pentru că nu mă aşteptam neaparat chiar să onoreze invitaţia la concert (la drept vorbind, în acest oraş este foarte greu să te plictiseşti, să nu descoperi ceva fermecător, să nu te fure peisajul şi să îţi schimbe deodată ideile, să nu te trimită curiozitatea pe o pistă secretă pentru ceilalţi, să nu te farmece muzica artiştilor de stradă, mai ales dacă timpul este aliatul tău şi te laşi împins în ceea ce faci de acel sentiment de joie de vivre), primesc telefon de la Paris care mă anunţa scuzându-se că avea să ajungă cu ceva întârziere şi mă ruga să o aştept câteva minute. [...]

(continuarea în postarea următoare)

Jurnal de călătorie - Paris - Fuga

     După ce am descoperit în centrul orașului un parc minunat pentru alergat, m-am decis să îl frecventez constant în acest scop.
      Într-una din zile, după serviciu, mă duc în parc, alerg, îmi fac treaba și cum la sfârșit se lăsase deja întunericul și un frig de tremuram (eu fiind transpirată puternic), mă decid să continui să alerg și tot drumul înspre casă. Alerg și alerg. Străzile pustii și totuși frumoase. Toamnă, clădiri impunătoare, copaci deși și înalți. Ce mai?! La urma urmei eram în centru.
      La un moment dat văd în fața mea un grup de oameni și hotărăsc să continui să alerg, depășindu-i. În timpul ăsta, cum erau și numeroși (vreo 20 și ceva de suflete), am avut ocazia să îi studiez. Constat că alergau și ei de fapt. Nimic neobișnuit, lumea face mult sport pe la ei. Totuși, ăștia purtau ținute normale de stradă, cu geci și pardesie pe ei, încălțați cu pantofi, fetele cu fuste și pantofi cu toc...și alergau. Ceva nu mi se părea în regulă, îi depășeam prea ușor, câștigam parcă prea fără efort rând după rând din grupul lor...când deodată îmi dau seama ce se întampla. Ei alergau, dar nu cum ar face-o toată lumea ci în reluare, cu mișcări studiate, cu încetinitorul, făcând și grimasele de rigoare. Continui să alerg întrebându-mă de la ce s-or fi luat.
      Trebuie să spun că mi-a fost frică trecând pe lângă ei, cum filmele mele preferate sunt cele horror și am văzut multe pățanii cu zombie, mă așteptam să se întâmple ceva imprevizibil și sinistru în orice moment. În definitiv eram singură. Mă prinseseră numai bine după tura de alergat, la sfârșitul celor 9 km. Cât mai puteam?
      ...cu toate astea am reușit să accelerez pasul. Nu trecu mult și am aflat răspunsul la întrebările mele, după vreo 30 de metri. În față sa afla un car de filmat cu echipă, cu tot ce trebuie, cu o macara pentru un microfon lung, cu o masină care se deplasa lent pe lângă ei și pe care inițial nu o observasem. Se pare că oamenii turnau un film. Nu știu ce-or fi făcut ei pe urmă, bănuiesc că au mai tras o dublă.
      Se întâmplă lucruri în Paris, vă spun!