Jurnal de călătorie - Paris - Într-o vizită inedită (I)

     În micuţul hotel central unde eram cazată, atmosfera părea închisă în timp, una despre care am citit când eram mică în manualele şcolare de franceză.

Terasa hotelului unde eram cazată

     Dacă cineva, cum eram eu copil când răsfoiam manualele, fără să fi fost vreodată în eleganta capitală îşi imaginează că viaţa aici ar presupune începerea zilei cu micul dejun franţuzesc, mic dejun ce conţine invariabil croissant, confiture, pain, beurre et café au lait ou thé (corn, dulceaţă, pâine cu unt şi cafea cu lapte sau ceai), că printre mesele ocupate de clienţii hotelului care îşi iau masa în salonul pe măsura acestuia şi cochet, doamnele de la bucătărie roiesc mereu vesele şi de cumva ele te cunosc deja de ceva timp, te întreabă râzând, într-o franceză cântată, dând din cap de parcă te-ar certa:"Qu'est-ce que notre demoiselle préfère? Café ou thé?"  (Ce preferă domnişoara noastră? Cafea sau ceai?"),  şi mai pe urmă, când revenind îţi aduc frumos aranjat pe tavă ceea ce ai dorit îţi cântă din nou: "Et voilàààà!!!" (Şi iatăăăă!!!), că spaţiul în capitala de pe Sena este puţin şi prin urmare foarte prețios, dar bine pus în valoare de detalii chic, de flori şi culori vibrante, că lumea de aici e grăbită, dar are timp să îţi zâmbească, că întâlneşti mulţi turişti stând la hotel şi fără să vrei chiar, dimineaţa când iei cu ei împreună le petit déjeuner afli despre planurile lor de vizită, despre cum sperau de multă vreme să viziteze un loc sau altul de aici şi cum sunt acum mai fericiţi fiind pe cale să îşi împlinească un vis...ei bine acea persoană despre care am vorbit la început, care şi-a imaginat viaţa din Paris ca mine când eram copil nu s-a înşelat deloc.

Una din multele cafenele din Paris

     Intrând în lumea asta de la hotel, zi de zi, dimineaţa la micul dejun, ajunsesem după ceva timp să mă preocup fără să îmi fi propus în prealabil, de punerea la punct a planurilor de vizită a metropolei pariziene ale musafirilor hotelului.
     Aceasă revelaţie am avut-o după ce am ajutat un cuplu de tineri cu care mă salutasem politicos câteva zile la rând în salonul pentru luat masa, să găsească la cerinţa lor, un anumit restaurant şi o stradă pe care trebuiau să ajungă, făcându-le în plus şi recomandări asupra unor zone pitoreşti pe care puteau să le vadă abătându-se foarte puţin de la drumul cel mai scurt. După ce aceştia s-au întors extrem de încântaţi, mulţumindu-mi călduros, am realizat că una din misiunile mele la Paris era să îi fac pe oamenii de acest fel să profite cât mai mult de universul orașului, să se bucure, să se distreze, să se întoarcă poate cu amintiri mai bogate decât cele din manual.
     ...aşa că în zilele în care întâlneam turişti noi încercam să îmi joc cât mai bine rolul de ghid şi să îi îndrum spre locuri insolite şi frumoase.

     Astfel, am sfătuit un cuplu de americani să amâne cu o zi vizita Louvre-ului, ca să aibă intrarea gratuită în cea următoare (fiind prima duminică din lună) şi în loc de vizita acestuia să se plimbe printr-un parc de care nu mai auziseră şi au fost şi aceştia recunoscători, la fel ca primii. În altă zi am trimis un grup de chinezi să mănânce foarte ieftin la un restaurant ultra-central cu specific țării din care erau veniți. În ciuda englezei foarte stâlcite pe care o vorbeau, am înţeles după plecăciunile şi zâmbetele de satisfacţie pe care mi le-au arătat la întoarcere că găsiseră şi ei exact ceea ce le trebuise.
     După multe astfel de momente care mi-au adus satisfacţie pe măsură, într-una din zile musafirul proaspăt al hotelului era o englezoaică (aşa cum am dedus după puternicul accent britanic pe care îl avea când vorbea cu doamnele de la bucătărie). Ceva din atitudinea ei îmi spunea că se simţea cam stingheră şi nu părea nici să aibă pus la punct vreun plan de plimbare aşa că am întrebat-o politicos, după ce am făcut cunoştinţă (coincidenţa făcea să o cheme tot Paris), dacă o puteam ajuta cu ceva, explicându-i că sunt o bună cunoscătoare a zonei centrale. Propunerea mea a încântat-o cum nu bănuisem, luminându-se deodată la faţă şi ascultându-mi cu interes sfaturile. Ulterior, văzând-o aşa preocupată de ceea ce-i povesteam, i-am lansat chiar şi invitaţia de a mă însoţi în acea după-amiază la un concert gratuit de muzică clasică în aer liber, într-un foarte frumos parc.

Pe scările din Montmartre

     Mai apoi, ne-am povestit una alteia ce anume ne adusese pe aceste meleaguri. Am aflat aşa-deci că Paris era studentă la medicină la Londra, unde şi locuia de altfel şi cum era în vacanţă şi se plictisea pe acolo (ea având nişte unchi în oraşul căruia îi purta numele) se hotărâse în ultimul moment să ia trenul de la ea de acasă şi să îi viziteze. Cum aceştia aveau camera de oaspeţi în renovare, nu putuseră să o primească acasă la ei şi cum erau buni prieteni cu patroana hotelului unde eram amandouă cazate, aflat chiar în apropierea clădirii unde se afla apartamentul lor, rezervaseră pentru nepoata lor o cameră aici. Unchilor, fiind şi destul de în vârstă, le-ar fi fost extrem de incomod să o însoţească în plimbări, așa că lăsaseră la latitudinea ei să îşi umple cum dorea timpul dedicat baladelor.
     Paris s-a dovedit a fi o fată foarte plăcută, fiind pe de-o parte şi foarte frumoasă, dar şi delicată. Recunoşteam în trăsăturile feţei ei originile  iraniene despre care îmi vorbise. Era brunetă, cu părul lung, mai jos de umeri şi puţin ondulat, tenul mat şi extrem de alb, cu obrajii rozalii. Ochii mari, umbroşi, îi dădeau un plus de farmec. În plus, spre satisfația mea, râdea mult, complice, în timp ce povestea şi avea un accent englezesc acut, cu o pronunţie curată a cuvintelor. Din eleganța și din naturalețea cu care se exprima, am dedus că avusese parte de o educaţie foarte elevată. După ce am mai povestit puţin, am făcut schimb de numere de telefon, luându-mi mai apoi la revedere de la ea, nu înainte de a-i fi explicat în mare, cum să ajungă la locul de întâlnire.

În parcul Tuileries

     Ceva mai târziu în acea zi, după ce bifasem în agenda personală lucrurile pe care îmi propusesem să le fac, mă îndreptam cu paşi repezi spre locul în care urma să aiba loc concertul, fiind aproape de ora întâlnirii. Spre surprinderea mea, pentru că nu mă aşteptam neaparat chiar să onoreze invitaţia la concert (la drept vorbind, în acest oraş este foarte greu să te plictiseşti, să nu descoperi ceva fermecător, să nu te fure peisajul şi să îţi schimbe deodată ideile, să nu te trimită curiozitatea pe o pistă secretă pentru ceilalţi, să nu te farmece muzica artiştilor de stradă, mai ales dacă timpul este aliatul tău şi te laşi împins în ceea ce faci de acel sentiment de joie de vivre), primesc telefon de la Paris care mă anunţa scuzându-se că avea să ajungă cu ceva întârziere şi mă ruga să o aştept câteva minute. [...]

(continuarea în postarea următoare)