Mare mi-a fost bucuria, înainte să plec în capitală, când mi s-a spus că micul dejun este asigurat de hotel şi plătit de firma pentru care lucrez ( ), ştiind că mâncarea este scumpă la francezi. Bucuria mea a fost de scurtă durată pentru că am avut, puţin mai târziu, neplăcuta surpriză să aflu la sosirea aici, deşi citisem şi pe internet (eram în "denial") că mult aşteptatul mic-dejun era unul tipic franţuzesc, mai precis unul preponderent dulce.
În fiecare zi, pe lângă cafea şi pâine cu unt, se serveşte dulceaţă, un croissant, piuré de mere (despre care am aflat că este de asemenea foarte caracteristic pentru acest popor) şi un pahar cu suc de portocale. Din păcate pentru mine, o "franţuzoaică aclimatizată" şi situaţia în care mă aflu, eu şi dulciurile nu ne întâlnim în mod obişnuit foarte des, poate o dată pe lună, chiar şi mai puţin. Aşa se face că după ceva timp de mâncat zilnic dimineaţa aceleaşi lucruri faţă de care, cum spuneam, sunt într-o relaţie delicată, am început să am coşmaruri în care sunt fugărită de o masă diformă de piuré de mere şi o mică armată de borcănele cu dulceaţă îmi pune piedică şi mă trage de păr. Ba chiar dimineaţa, mi se pare că pâinea cu unt mă atacă şi se urcă singură pe gât, după ce m-a lovit peste faţă.
Situaţia aceasta continuă din motive, cum vă puteţi închipui, evidente. Am încercat să îi determin pe cei de la firma franceză pentru care lucrez să imi dea direct banii în loc să mi-i dea indirect, prin intermediul hotelului, însă deşi ţara aceasta are o istorie plină de fapte glorioase, în lupta ei pentru schimbarea micului meu meu dejun am fost nevoită sa constat, cu inima strânsă, că repeta povestea campaniei de la Waterloo.
Astfel acum, după două luni de zile, zâmbesc în timp ce una din doamnele de la hotel îmi aduce mâncarea de dimineaţă. Îmi imaginez cum îi smulg tava din mâini şi o pocnesc repetitiv peste cap sau, în alt episod, cum după ce a adus tot, trântesc tava pe jos şi o calc în picioare urlând. Este genul de situaţie după care a doua zi ziarele vor scrie: "...şi acesta a fost ultimul moment în care ea a fost văzută, înainte să îşi smulgă hainele şi să fugă goală în pădure şi să vorbească cu animalele".
Am fost recent să văd Oceanul.
Aşteptam de mult experienţa asta, fiind de altfel şi una dintre dorinţele mai importante de-ale mele. În ziua "z" am luat trenul cu destinaţia unei localităţi situate pe malul Oceanului Atlantic, Arcachon. De acolo din gară, după un scurt drum pe jos, am ajuns pe malul golfului cu acelaşi nume. Aveam de ales între mai multe activităţi pe care, dacă aş fi avut mai mult timp la dispoziţie, cu siguranţă le-aş fi încercat pe toate.
Există în golful Arcachon o insulă, numită Insula păsărilor, pe malul căreia au fost ridicate nişte locuinţe pescăreşti, clădite pe piloni de lemn, amintind de mai vestitele case din Veneţia. Pozele cu ele, de la oficiul de turism, îmi evocau un peisaj idilic. Tot legat de golful Arcachon, mai trebuie spus că pe malul lui se află impozanta dună de nisip "Dune de Pyla", care este cea mai mare din Europa, având aproximativ 500 metri lăţime şi 110 metri în înălţime.
Cum timpul nu îmi permitea decât o singură opţiune, am continuat în direcţia obiectivului meu principal. Cel mai uşor să trec de golf era să iau un vaporaş spre o localitate micuţă, ce trasează graniţa de pământ între golf şi ocean. După drumul propriu-zis, ajunsă la destinaţie, la Cap Ferret, m-am bucurat să văd măcar de la distanţă frumoasa dună de nisip, mai sus amintită. Soarele ce bătea direct spre ea, lăsând lumina să se joace pe milioanele de grăunţe de nisip ce o constituie, o făcea şi mai interesantă.
Mi-a parut bine să constat că în afară de posibilitatea de a merge pe jos spre ocean, traversând pe lăţime bucata de pământ, am avut şi varianta pe care am şi ales-o de altfel, de a lua un trenuleţ de vară, construit din lemn şi vopsit în culori vii. Pe drum, am trecut pe lângă multe case şi alei pe care fuseseră plantaţi copaci şi arbuşti încă înfloriţi încât pe tot parcursul călătoriei am fost însoţită de un foarte plăcut parfum de flori. Astfel, nu m-a mirat să constat că majoritatea străzilor pe care le-am traversat aveau nume pe măsură: "Aleea iasomiilor", "Aleea lavandei", "Aleea magnoliilor" etc.
În sfârşit trenuleţul oprit pentru ultima dată, mi-am luat la revedere de la el, după ce ne lasase pe mine şi pe ceilalţi pasageri la o mică distanţă de plajă. După câţiva paşi, din spatele dunelor de nisip, mi s-a deschis în faţă unul dintre cele mai interesante peisaje văzute vreodată.
Oceanul era de un albastru turcoaz intens, încât în depărtare la orizont, imensa întindere de apă şi cerul formau o singură entitate, contopindu-se unul cu altul, făcându-mă să mă întreb care dintre ele este nesfârşit cu adevărat. Valurile, rostogolindu-se ca nişte gigantice bigudiuri spre mal, produceau o spumă albă ca laptele, lăsând în urmă drept mărturie a trecerii, un vuiet puternic. Peisajul acesta, repetându-se ritmic, îmi încălzea inima, dându-mi un o linişte ce mă făcea sa zâmbesc.
Timpul petrecut acolo s-a scurs pe nesimţite şi a trebuit să plec mai repede decât mi-aş fi dorit, pentru a prinde ultima cursă cu vaporul înapoi spre Arcachon. Ajunsă din nou în portul Cap Ferret am fost martoră la o altă lucrare a naturii: Toate crescătoriile de stridii, văzute înainte, fuseseră acoperite de apa ce crescuse datorită fluxului şi dispăruseră ca şi cum nici nu ar fi fost acolo.
Tot aşa îmi place să cred că am plecat şi eu.
