Fata îl întâlneşte pe Ocean

     Am fost recent să văd Oceanul. 

     Aşteptam de mult experienţa asta, fiind de altfel şi una dintre dorinţele mai importante de-ale mele. În ziua "z" am luat trenul cu destinaţia unei localităţi situate pe malul Oceanului Atlantic, Arcachon. De acolo din gară, după un scurt drum pe jos, am ajuns pe malul golfului cu acelaşi nume. Aveam de ales între mai multe activităţi pe care, dacă aş fi avut mai mult timp la dispoziţie, cu siguranţă le-aş fi încercat pe toate. 
     Există în golful Arcachon o insulă, numită Insula păsărilor, pe malul căreia au fost ridicate nişte locuinţe pescăreşti, clădite pe piloni de lemn, amintind de mai vestitele case din Veneţia. Pozele cu ele, de la oficiul de turism, îmi evocau un peisaj idilic. Tot legat de golful Arcachon, mai trebuie spus că pe malul lui se află impozanta dună de nisip "Dune de Pyla", care este cea mai mare din Europa, având aproximativ 500 metri lăţime şi 110 metri în înălţime. 
     Cum timpul nu îmi permitea decât o singură opţiune, am continuat în direcţia obiectivului meu principal. Cel mai uşor să trec de golf era să iau un vaporaş spre o localitate micuţă, ce trasează graniţa de pământ între golf şi ocean. După drumul propriu-zis, ajunsă la destinaţie, la Cap Ferret, m-am bucurat să văd măcar de la distanţă frumoasa dună de nisip, mai sus amintită. Soarele ce bătea direct spre ea, lăsând lumina să se joace pe milioanele de grăunţe de nisip ce o constituie, o făcea şi mai interesantă. 
     Mi-a parut bine să constat că în afară de posibilitatea de a merge pe jos spre ocean, traversând pe lăţime bucata de pământ, am avut şi varianta pe care am şi ales-o de altfel, de a lua un trenuleţ de vară, construit din lemn şi vopsit în culori vii. Pe drum, am trecut pe lângă multe case şi alei pe care fuseseră plantaţi copaci şi arbuşti încă înfloriţi încât pe tot parcursul călătoriei am fost însoţită de un foarte plăcut parfum de flori. Astfel, nu m-a mirat să constat că majoritatea străzilor pe care le-am traversat aveau nume pe măsură: "Aleea iasomiilor", "Aleea lavandei", "Aleea magnoliilor" etc. 
În sfârşit trenuleţul oprit pentru ultima dată, mi-am luat la revedere de la el, după ce ne lasase pe mine şi pe ceilalţi pasageri la o mică distanţă de plajă. După câţiva paşi, din spatele dunelor de nisip, mi s-a deschis în faţă unul dintre cele mai interesante peisaje văzute vreodată.      

     Oceanul era de un albastru turcoaz intens, încât în depărtare la orizont, imensa întindere de apă şi cerul formau o singură entitate, contopindu-se unul cu altul, făcându-mă să mă întreb care dintre ele este nesfârşit cu adevărat. Valurile, rostogolindu-se ca nişte gigantice bigudiuri spre mal, produceau o spumă albă ca laptele, lăsând în urmă drept mărturie a trecerii, un vuiet puternic. Peisajul acesta, repetându-se ritmic, îmi încălzea inima, dându-mi un o linişte ce mă făcea sa zâmbesc. 
     Timpul petrecut acolo s-a scurs pe nesimţite şi a trebuit să plec mai repede decât mi-aş fi dorit, pentru a prinde ultima cursă cu vaporul înapoi spre Arcachon. Ajunsă din nou în portul Cap Ferret am fost martoră la o altă lucrare a naturii: Toate crescătoriile de stridii, văzute înainte, fuseseră acoperite de apa ce crescuse datorită fluxului şi dispăruseră ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. 
     Tot aşa îmi place să cred că am plecat şi eu.