În fiecare zi, pe lângă cafea şi pâine cu unt, se serveşte dulceaţă, un croissant, piuré de mere (despre care am aflat că este de asemenea foarte caracteristic pentru acest popor) şi un pahar cu suc de portocale. Din păcate pentru mine, o "franţuzoaică aclimatizată" şi situaţia în care mă aflu, eu şi dulciurile nu ne întâlnim în mod obişnuit foarte des, poate o dată pe lună, chiar şi mai puţin. Aşa se face că după ceva timp de mâncat zilnic dimineaţa aceleaşi lucruri faţă de care, cum spuneam, sunt într-o relaţie delicată, am început să am coşmaruri în care sunt fugărită de o masă diformă de piuré de mere şi o mică armată de borcănele cu dulceaţă îmi pune piedică şi mă trage de păr. Ba chiar dimineaţa, mi se pare că pâinea cu unt mă atacă şi se urcă singură pe gât, după ce m-a lovit peste faţă.
Situaţia aceasta continuă din motive, cum vă puteţi închipui, evidente. Am încercat să îi determin pe cei de la firma franceză pentru care lucrez să imi dea direct banii în loc să mi-i dea indirect, prin intermediul hotelului, însă deşi ţara aceasta are o istorie plină de fapte glorioase, în lupta ei pentru schimbarea micului meu meu dejun am fost nevoită sa constat, cu inima strânsă, că repeta povestea campaniei de la Waterloo.
Astfel acum, după două luni de zile, zâmbesc în timp ce una din doamnele de la hotel îmi aduce mâncarea de dimineaţă. Îmi imaginez cum îi smulg tava din mâini şi o pocnesc repetitiv peste cap sau, în alt episod, cum după ce a adus tot, trântesc tava pe jos şi o calc în picioare urlând. Este genul de situaţie după care a doua zi ziarele vor scrie: "...şi acesta a fost ultimul moment în care ea a fost văzută, înainte să îşi smulgă hainele şi să fugă goală în pădure şi să vorbească cu animalele".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu