Muzica - pasiunea mea

     Alături de lectură - arta - cu mai micile ei componente, ocupă și ea un loc special printre pasiunile mele. În blogul de azi, voi vorbi pe scurt despre muzică. Mereu am admirat activitățile (și pe cei care le întreprind) prin care se poate exprima pasiunea. Mereu mi-a plăcut muzica, reprezentând un astfel de mijloc, universal inteligibil, în ciuda aparentei sale rigidități, limitând posibilitățile de creativitate ale interpretului, datorită partiturii impuse.
     După mine, sentimentele transmise prin muzică și prin artă în general, sunt la fel de clare în cultura universală, precum mimica. Indiferent de cultura sau mediul din care provenim, vom ști să identificăm sentimente precum fericirea, uimirea, tristețea, neplăcerea, frica ș.a.m.d., întipărite cât de puțin pe trăsăturile feței cuiva, chiar fără să îl cunoaștem. Un personaj din unul din filmele mele preferate - Shawshank Redemption are la un moment dat o replică senzațională, legat de muzica pe care a ascultat-o în închisoare, deținut fiind - "Nici până azi nu am vreo idee ce anume cântau acele două italience. Adevărul este că nici nu vreau să știu. Unele lucruri, este cel mai bine să le lăsăm necunoscute. Aș vrea să cred că ele cântau despre ceva atât de frumos, încât nu poate fi exprimat în cuvinte și îți face rău inimii din această cauză. Îți spun, acele voci au planat mai sus și mai departe decât oricine dintr-un loc gri îndrăznește să viseze. A fost ca și cum o pasăre frumoasă ar fi lovit cu aripa închisoarea noastră monotonă și ar fi făcut acele ziduri să se dizolve și pentru un moment cât de scurt, fiecare până la ultimul din cei de la Shawshank s-a simțit liber."
     Din scena prezentată consider că reiese și ideea mea conform căreia recunoaștem așa ușor emoțiile și trăirile ce transpar prin muzică, deoarece și noi le avem sau le-am avut cândva. Din acest motiv, un artist ce transmite ușor sentimentele prin arta sa, va crea un moment emoționant. După părerea mea, unul din considerentele pentru care ne va plăcea mereu arta, este acela că ne dorim constant să descoperim că putem simți mai mult decât știam deja că putem să o facem.
     Aflată la Londra, am avut mai demult ocazia să merg la o piesă de teatru la celebrul Shakspeare's theatre.

...unde am văzut Romeo și Julieta. Încă mai consider acea reprezentație drept cea mai bună la care am fost în viața mea, deși nu am înțeles cam 80% din ce se discuta pe scenă. (Textul era cel original, în engleza veche - cea vorbită pe la anii 1600.) Mi-a plăcut însuflețirea și naturalețea actorilor și faptul că scenele din piesă erau însoțite de muzică live, cântată la instrumente din lemn, conform epocii din trecut. Costumele erau și ele incredibil de frumos lucrate, cu o atenție pentru detalii depășind parcă și perfecțiunea.
     La un moment dat, și-au făcut apariția niște porumbei care aveau cuib sub acoperișul scenei. Puteam auzi fâlfâitul aripilor lor, în afară de ceea ce se întâmpla propriu-zis în piesă. Dacă ați văzut filmul - Shakespeare in love, aveți o idee mai bună despre ce am simțit atunci. Îmi amintesc că în film, acțiunea avea loc tot pe celebra scenă a teatrului mai sus menționat și la fel, puteam vedea porumbeii apărând și dispărând din cadru, atrăgând atenția prin zgomotul făcut în zborul lor. Pentru moment, m-am întrebat ca spectator ce urmărea piesa Romeo si Julieta la Londra, dacă musafirii nou veniți nu erau poate aceiași cu cei prezenți în filmul mai sus amintit și dacă nu cumva mă aflam de fapt în trecut, în anii 1600. În acele clipe, parcă se deschisese o ușă spre trecut și puteam privi, dincolo de ea, scenele demult petrecute.
     Probabil că am trecut mergând în drumul meu prin viață, de multe ori pe lângă asemenea momente cheie, atemporale, când ni se arată un spectacol unic, dar nu mereu am reușit, să le vad. Sper ca prin artă și prin muzică, pentru ca îmi este mai la îndemână, să le recunosc mai ușor.

Perfecțiunea imperfecțiunii

...sau cum să fii împăcat cu tine, când știi că faci greșit atâtea (și atâtea) lucruri. Cu ani în urmă am văzut într-un muzeu de artă modernă, o schiță a unui tablou de Picasso - "Sărutul".

     Deși a se afirma despre mine că iubesc arta modernă în totalitatea ei, ar constitui o exagerare a propriilor sentimente, schița pictorului spaniol - prezentă în creion la expoziție, m-a fermecat.
     Grotescul imaginii m-a atras într-atât încât am stat în fața ei, studiind-o minute în șir. M-am gândit că Picasso, un om inteligent, a căutat simțul umorului în privitorii picturii sale și m-am simțit foarte flatată să mă aflu în fața ei, admirând-o. Semnificația scenei pentru mine a fost că, îndrăgostit fiind și mânat de pasiune, speranțe și mirajul necunoscutului, te arunci într-o relație pe un drum presărat de albăstrele, curcubeie și raze de soare. Asta crezi tu și nu mă pot abține să nu zâmbesc indulgent :).
      Din exterior, din prisma celorlalți, scena dintre tine și alesul/aleasa inimii tale, se vede exact ca în ochii lui Picasso când a desenat perechea de îndrăgostiți, aflată în fața sa, într-un mod realist (carevasazică - cu picioarele pe pământ) și nu într-un stil modern, cubist, cum s-a interpretat ulterior (în mod greșit, evident).
    Fiecare om are defectele sale, (pe care trebuie să și le asume) iar marele artist le-a văzut în cei doi protagoniști ai scenei și le-a redat în lucrarea sa, într-o manieră extrem de lucidă.
    Nu trebuie să mai spun că mi-a plăcut la nebunie tabloul și consider că dacă încă mai râd și acum gândindu-mă la el, pot să încep și eu, fără a repeta mecanic niște cuvinte citite într-un album de artă prăfuit, să vorbesc despre genialitatatea lui Picasso.
     Zâmbesc gândindu-mă și la tablourile aparținând lui Van Gogh, realizate în perioada când picta folosind o tehnică influențată de cea a lui Georges Seurat, acesta din urmă fiind unul dintre marii inițiatori ai pointilismului (Tehnică în desen prin care, la fel ca într-un mozaic, dintr-o rețea de tușe divizate sau puncte, se încheagă formele obiectelor și ființelor reprezentate). Ceea ce îi diferențiază pe cei doi mari pictori - Seurat și Van Gogh - în folosirea acestei tehnici, cu siguranță ar putea fi răbdarea. Seurat picta cu meticulozitate, tablouri de dimensiuni mari, a căror finalizare lua o îndelungată perioadă de timp, de ordinul anilor.

     Van Gogh, se observă că a avut răbdare la început: puncte, puncte, puncte, răbdare, răbdare, puncte, puncte, răbdare, puncte, puncte, puncte până când nu a mai avut răbare și punctele s-au transformat treptat-treptat în linii. Per ansamblu, studiind picturile celor doi am putea spune ca Van Gogh folosea într-un fel stângaci tehnica pointilismului. Pentru comparație am selectat și un tablou de-al lui Seurat.

      În ciuda lipsei tenacității de care dă dovadă, m-a încântat nespus autoportretul lui Van Gogh, tocmai pentru că el nu a avut răbdarea să își desăvârșească tehnica pointilismului, să o ducă spre perfecțiune, arătând despre el, o dată în plus, că era o persoană temperamentală (eu aș spune - ființă umană).
      În trecut m-am familiarizat și cu picturile lui Fernando Botero - artist columbian. Dintre numeroasele lucrări ale sale care mi-au plăcut, cel mai mult am apreciat-o pe următoarea:

      Consider inutil să explic de ce m-a fascinat. Dacă ai zâmbit după ce ai văzut-o, cu atât mai mult îmi întăresc afirmația anterioară. Pentru a încheia postul de azi, mă voi folosi de un citat favorit, ce îi aparține părintelui Peregrine din - "Omul ilustrat": Dumnezeu nu este serios. De fapt, e cam greu să știm exact ce altceva este El în afară de iubire. Și iubirea e legată de umor, nu-i așa? Pentru că nu poți să iubești pe cineva decât dacă îl tolerezi, nu-i așa? Și nu poți tolera pe cineva în permanență decât dacă râzi de el. Nu-i adevărat? Și bineînțeles că noi suntem niște mici animale ridicole, bălăcindu-ne într-o troacă, iar Dumnezeu trebuie să ne iubească și mai mult pentru că apelăm la umorul Lui. - "Omul ilustrat" - Ray Bradbury. Daa, îmi place imperfecțiunea...:)

Despre cărțile preferate

     O recentă discuție cu prietenul meu, m-a pus pe gânduri.
     După ce a văzut că citesc acum - Rătăcirile fetei nesăbuite de Llosa, mi-a mărturisit că această carte este preferata unei foste prietene.
     Imediat mi-a trecut prin minte cât de tristă trebuie să fie sitația, ca ecou a ceea ce mi-a spus el.
     Îmi amintesc, pe vremea când eram adolescentă că la chestionarul în vederea creerii propriei prezentări pe contul unei rețele de socializare, am scris în dreptul rubricii - "Cartea preferată" - Adio, arme de Hemingway.
     Puțin mai tarziu, i-am povestit tatei despre contul făcut cu scopul și cu marile speranțe că voi ajunge să cunosc persoane cel puțin la fel de pasionate de lectură ca și mine, persoane care vor fi impresionate și vor dori să mă cunoască după ce vor vedea răspunsul meu.
     La acea vreme, poate și acum, preferințele cititorilor priveau în general autorii facili, cu romane scoase pe bandă rulantă, având culmea! aceleași motive literare în toate cărțile și fiind invariabil la fel de previzibili.
     Marcând drept favorit un scriitor de talia lui Hemingway, eram convinsă că voi da lovitura și că adevărații pasionați de literatură își vor îndrepta atenția către mine, precum o corabie aflată în derivă la vederea luminii unui far.
     Spre surprinderea mea, tata mi-a demontat această speranță și mai mult de atât, a ghicit și ceea ce avea să se întâmple după și anume că nu am stârnit interesul niciunui adevărat pasionat de lectură, cu o asemenea abordare. De ce? Pentru că faptul în sine de a numi o singură carte preferată denotă superficialitatea în gândire, deoarece fiecare autor în parte scrie despre anumite trăiri pe care le-a avut, formulându-și impresiile într-un stil personal. Fiecare autor va prezenta situații de viață, dintr-o anumită perioadă, sau va crea ipoteze despre viitor sau trecut, se va juca cu mintea și imaginația ta până când te va lămuri în privința unor întrebări pe care poate ți le pui și tu sau mai frumos de atât, te va intriga și te va pune să cercetezi singur. Fiecare autor va descrie o "felie de viață" într-un stil unic și faptul de a-ți limita preferințele la o singură carte arată despre tine că îți place cam puțin din tot "tortul". Consider trist acest fapt, de a fi definită și ghicită în consecință, atât de ușor. Mi-am dat seama, de-a lungul timpului, de necesitatea de a avea mai multe cărți apreciate, mai mulți scriitori favoriți și mai multe genuri preferate. Mi-e teamă ca nu cumva să fiu "gri".

E o lume dură pentru visători (Amélie)

       De cand eram mică îmi plăcea să scriu.
       Când aveam în jur de 9 ani am redactat prima "compoziție personală" din proprie inițiativă, fără a fi forțată de școală. Atunci, pe paginile unei agende am așternut ideile proprii sub forma unui basm în care eroii principali erau o familie de câini, aflată într-o aventură pentru reîntregirea grupului, după ce în urma unui incident, cel mai mic dintre ei fusese capturat de hingheri.
       Subiectul a fost o mare provocare pentru mine, mai ales că inventam fel și fel de obstacole peste care eroii trebuiau să treacă în misiunea lor și în același timp, la fel ca într-o veritabilă (cum o credeam eu :) ) carte de povești, ilustram scenele descrise, cu mare atenție la detalii.
        Îmi amintesc că înainte de a scrie, am făcut o schiță privind acțiunea cărții și i-am formulat mai întâi cuprinsul. Cum pe atunci îmi plăcea să și desenez, mergeam cu desenul adăugând uneori câte un detaliu, a cărui explicație nu se regăsea încă în scris. Deseori îmi era ciudă că scena desenată depășea limitele ideilor din text. Era o provocare partea asta, de a completa desenul cu detalii din scris și reciproc, solicitându-mi imaginația și forțându-mi vocabularul să se dezvolte.
         Acum, îmi pare rău că nu am pastrat agenda respectivă. Cred că m-ar distra și m-ar bucura nespus să citesc ce credeam, în mintea mea de copil, că ar reprezenta o poveste interesantă.
         Mi-ar plăcea să recitesc "romanul" (cum am numit eu povestea :) ) și din dorința de a regăsi copilul din mine, copil a cărui inocență nu aș vrea să o pierd vreodată, în ciuda acoperirii de învelișul maturității. Uneori, aș vrea să mă pot întoarce la carte, să o citesc și să îmi pot spune: Îți amintești că așa ai fost? Fă cum știi, vezi-ți de-ale tale, dar te rog, rămâi aproape de acest copil.