Muzica - pasiunea mea

     Alături de lectură - arta - cu mai micile ei componente, ocupă și ea un loc special printre pasiunile mele. În blogul de azi, voi vorbi pe scurt despre muzică. Mereu am admirat activitățile (și pe cei care le întreprind) prin care se poate exprima pasiunea. Mereu mi-a plăcut muzica, reprezentând un astfel de mijloc, universal inteligibil, în ciuda aparentei sale rigidități, limitând posibilitățile de creativitate ale interpretului, datorită partiturii impuse.
     După mine, sentimentele transmise prin muzică și prin artă în general, sunt la fel de clare în cultura universală, precum mimica. Indiferent de cultura sau mediul din care provenim, vom ști să identificăm sentimente precum fericirea, uimirea, tristețea, neplăcerea, frica ș.a.m.d., întipărite cât de puțin pe trăsăturile feței cuiva, chiar fără să îl cunoaștem. Un personaj din unul din filmele mele preferate - Shawshank Redemption are la un moment dat o replică senzațională, legat de muzica pe care a ascultat-o în închisoare, deținut fiind - "Nici până azi nu am vreo idee ce anume cântau acele două italience. Adevărul este că nici nu vreau să știu. Unele lucruri, este cel mai bine să le lăsăm necunoscute. Aș vrea să cred că ele cântau despre ceva atât de frumos, încât nu poate fi exprimat în cuvinte și îți face rău inimii din această cauză. Îți spun, acele voci au planat mai sus și mai departe decât oricine dintr-un loc gri îndrăznește să viseze. A fost ca și cum o pasăre frumoasă ar fi lovit cu aripa închisoarea noastră monotonă și ar fi făcut acele ziduri să se dizolve și pentru un moment cât de scurt, fiecare până la ultimul din cei de la Shawshank s-a simțit liber."
     Din scena prezentată consider că reiese și ideea mea conform căreia recunoaștem așa ușor emoțiile și trăirile ce transpar prin muzică, deoarece și noi le avem sau le-am avut cândva. Din acest motiv, un artist ce transmite ușor sentimentele prin arta sa, va crea un moment emoționant. După părerea mea, unul din considerentele pentru care ne va plăcea mereu arta, este acela că ne dorim constant să descoperim că putem simți mai mult decât știam deja că putem să o facem.
     Aflată la Londra, am avut mai demult ocazia să merg la o piesă de teatru la celebrul Shakspeare's theatre.

...unde am văzut Romeo și Julieta. Încă mai consider acea reprezentație drept cea mai bună la care am fost în viața mea, deși nu am înțeles cam 80% din ce se discuta pe scenă. (Textul era cel original, în engleza veche - cea vorbită pe la anii 1600.) Mi-a plăcut însuflețirea și naturalețea actorilor și faptul că scenele din piesă erau însoțite de muzică live, cântată la instrumente din lemn, conform epocii din trecut. Costumele erau și ele incredibil de frumos lucrate, cu o atenție pentru detalii depășind parcă și perfecțiunea.
     La un moment dat, și-au făcut apariția niște porumbei care aveau cuib sub acoperișul scenei. Puteam auzi fâlfâitul aripilor lor, în afară de ceea ce se întâmpla propriu-zis în piesă. Dacă ați văzut filmul - Shakespeare in love, aveți o idee mai bună despre ce am simțit atunci. Îmi amintesc că în film, acțiunea avea loc tot pe celebra scenă a teatrului mai sus menționat și la fel, puteam vedea porumbeii apărând și dispărând din cadru, atrăgând atenția prin zgomotul făcut în zborul lor. Pentru moment, m-am întrebat ca spectator ce urmărea piesa Romeo si Julieta la Londra, dacă musafirii nou veniți nu erau poate aceiași cu cei prezenți în filmul mai sus amintit și dacă nu cumva mă aflam de fapt în trecut, în anii 1600. În acele clipe, parcă se deschisese o ușă spre trecut și puteam privi, dincolo de ea, scenele demult petrecute.
     Probabil că am trecut mergând în drumul meu prin viață, de multe ori pe lângă asemenea momente cheie, atemporale, când ni se arată un spectacol unic, dar nu mereu am reușit, să le vad. Sper ca prin artă și prin muzică, pentru ca îmi este mai la îndemână, să le recunosc mai ușor.