E o lume dură pentru visători (Amélie)

       De cand eram mică îmi plăcea să scriu.
       Când aveam în jur de 9 ani am redactat prima "compoziție personală" din proprie inițiativă, fără a fi forțată de școală. Atunci, pe paginile unei agende am așternut ideile proprii sub forma unui basm în care eroii principali erau o familie de câini, aflată într-o aventură pentru reîntregirea grupului, după ce în urma unui incident, cel mai mic dintre ei fusese capturat de hingheri.
       Subiectul a fost o mare provocare pentru mine, mai ales că inventam fel și fel de obstacole peste care eroii trebuiau să treacă în misiunea lor și în același timp, la fel ca într-o veritabilă (cum o credeam eu :) ) carte de povești, ilustram scenele descrise, cu mare atenție la detalii.
        Îmi amintesc că înainte de a scrie, am făcut o schiță privind acțiunea cărții și i-am formulat mai întâi cuprinsul. Cum pe atunci îmi plăcea să și desenez, mergeam cu desenul adăugând uneori câte un detaliu, a cărui explicație nu se regăsea încă în scris. Deseori îmi era ciudă că scena desenată depășea limitele ideilor din text. Era o provocare partea asta, de a completa desenul cu detalii din scris și reciproc, solicitându-mi imaginația și forțându-mi vocabularul să se dezvolte.
         Acum, îmi pare rău că nu am pastrat agenda respectivă. Cred că m-ar distra și m-ar bucura nespus să citesc ce credeam, în mintea mea de copil, că ar reprezenta o poveste interesantă.
         Mi-ar plăcea să recitesc "romanul" (cum am numit eu povestea :) ) și din dorința de a regăsi copilul din mine, copil a cărui inocență nu aș vrea să o pierd vreodată, în ciuda acoperirii de învelișul maturității. Uneori, aș vrea să mă pot întoarce la carte, să o citesc și să îmi pot spune: Îți amintești că așa ai fost? Fă cum știi, vezi-ți de-ale tale, dar te rog, rămâi aproape de acest copil.