Încă un apropiat de-al meu a plecat din țară

    Pe D., prietenul meu, îl cunosc de câțiva ani buni, de când am fost colegi de serviciu la o firmă privată, specializată în exploatarea angajaților, după graficul valabil în rândul firmelor mici din domeniul nostru - "munca pe plantație". Bineînțeles, eram amândoi nemulțumiți de situația în care ne aflam și făceam adesea haz de necaz, când discutam de întâmplările de la serviciu. Este ușor de ghicit că ne-am împrietenit destul de repede.
    Ulterior, datorită unui job găsit în capitală, D. a reușit să "evadeze" și să plece de la firma la care eram colegi. Eu nu îmi puteam permite nici să am vreun gând de a "părăsi vaporul", nu din cauză că aș fi suferit de sindromul Stockholm, ci pentru că pe atunci eram prea proaspăt angajată și îmi dădeam seama că niciunui șef de antrepriză nu i-ar fi plăcut să primească în rândurile "supușilor" săi pe cineva care nu demonstrează că e capabil de devotament pe termen lung pentru firma la care lucrează.
   Încet-încet, au trecut vreo șase ani de când D. a plecat din urbea noastră. Ne-am întâlnit ori de câte ori vreunul dintre noi ajungea în orașul celuilalt. În afară de poveștile lui în plan personal, urmăream cu maximă atenție și parcursul profesional al lui D.
    După criza economică din 2008, piața de construcții, ce reprezintă domeniul nostru de activitate, a primit o mare lovitură. Investițiile au scăzut drastic și multe firme au fost forțate să își închidă de tot porțile sau în cel mai bun caz, să își reducă din personal. După o perioadă în care i-a mers bine acolo, sătul în cele din urmă și de joburile pe care le-a avut în capitală, precum și de perspectivele pe care i le ofereau sau chiar din contră, nu i le ofereau acestea, D. a luat hotărârea să își încerce norocul în afara țării.
    Mai întâi s-a gândit la Norvegia. Avea un prieten acolo și spera să poată pleca, ajutat fiind de acesta. S-a apucat să învețe norvegiana și tot progresa cu ea. În loc de concediu de relaxare, a plecat într-un concediu de cercetare a pieții locurilor de muncă din această țară scandinavă. A mers la interviuri. I-au spus că în primul rând așteptau de la el să învețe foarte bine limba lor și în al doilea rând că nu puteau să îi echivaleze anii de experiență în domeniul său și că probabil cel mult i-ar fi putut oferi un job pe un prag net inferior pregătirii sale și că îl vor avea în vedere ca și candidat pe viitor, dacă acest job va apărea.
    ...și uite așa, trecuse deja mai bine de un an de la decizia lui în acest sens, când ne-am reîntâlnit în orașul care îl adoptase. Surprinzător pentru mine, D. ar fi acceptat în acel moment orice job cinstit oferit în Norvegia, nu neaparat legat de meseria pe care amândoi o învățaserăm. De altfel, primise niște promisiuni că s-ar fi putut angaja la o firmă de mutat piane. Se interesase legat de tot ce presupunea o astfel de ocupație. Îmi povestea cu entuziasm despre o acțiune care ar fi necesitat destul de mult efort fizic. Cu toate acestea, pe el nu părea să-l sperie ideea. Datorită lui, am aflat și eu, cu lux de amănunte, ce înseamnă să îți câștigi existența astfel. În paralel, continua cu învățarea limbii norvegiene. Din nefericire, peste ceva timp a căzut și varianta asta de plecare.
    La o altă revedere de-a noastră, după ceva vreme, mi-a povestit că avea speranțe de angajare din partea unei ferme de animale (porci, vaci, oi) din Norvegia. Așa se face că D. și-a cumpărat cărți de specialitate și s-a apucat să citească despre creșterea animalelor de fermă. La un an după, ne-am revăzut la el în oraș. Din păcate, cei de la ferma de animale încă nu deschiseseră mult-doritul post pentru un nou angajat, dar promiteau că atunci când o vor face pe viitor...etc. Chiar și așa, D. nu renunțase la planul lui de a pleca. În ciuda tuturor întâmplărilor, mi-a spus că el știe sigur că în anul următor avea să plece. Așa simțea. Vedeam în ochii lui cât era de entuziasmat de această perspectivă imaginară.
    Tot în același an ne-am reîntâlnit de Crăciun, peste ceva timp. Era încrezător că după Anul Nou nu avea să mai petreacă multă vreme pe meleagurile țării noastre, pentru că se organizase prea bine și era imposibil să mai dureze mult așteptarea.
    La puțin timp după începutul anului l-am sunat să-l felicit de ziua lui. Am fost destul de surprinsă să aflu noutățile. "Colega", cum îmi spune, "mi-am dat demisia în prima zi de serviciu, chiar de ziua mea", mărturisire urmată de hohote de râs. M-am gândit că această coincidență nu era chiar lipsită de importanță și că probabil urma să-i poarte noroc, pentru că D. nu avea în acel moment nicio idee legat de ceea ce-i rezerva viitorul. Renunțase la locul de muncă deoarece voia mai mult timp pentru el, să-și pună liniștit la punct ideile și planul de plecare.
    La câteva luni după, în ultima noastră discuție pe care am avut-o la telefon, mi-a spus debordând de fericire că își găsise în sfârșit mult așteptatul job în străinătate și că deja își cumpărase biletul de avion pentru plecare. Urma să lucreze ca și zidar, într-un oraș din Anglia. Simțeam în vocea lui o fericire așa puternică, încât îmi și imaginam curcubeiele care se formau în jurul lui, floricelele care înfloreau afară și zâmbetul larg, cu gura până la urechi, care îl caracterizează, în timp ce-mi înșiruia povestea. M-am bucurat și eu pentru vestea dată și i-am urat noroc. L-am întrebat totuși ce-l supărase într-atât încât îl determinase așa de tare să plece. Mi-a răspuns că s-a plictisit să se teamă, să îi fie frică de perspectiva de a fi înșelat la tot pasul la noi în țară. Îl deranjau mai multe aspecte din viața cotidiană, dar acesta era de nesuportat pentru el.
    Trebuie să precizez că D. este genul de om cinstit în toate privințele. Face parte dintre  acele puține persoane care sunt entuziasmate de meseria lor. Dacă lui D. îi dai o sarcină de serviciu, el numai cu ea se va ocupa de la începutul până la sfârșitul programului, iar dacă o va termina mai repede va cere alta. D. e persoana care va căuta mereu să se perfecționeze în ceea ce face și se va interesa constant de noutățile din domeniu, de noile tehnologii apărute. În ceea ce face, nu va aplica niciun principiu învățat pe dinafară, ci va căuta să îl înțeleagă el sau să îl demonstreze și până nu va găsi soluția la o problemă, nu se va lăsa. În plus, el mai este și un băiat foarte isteț. Văzusem aceste caracteristici în el, încă din perioada în care fuseserăm colegi de serviciu. De altfel, în capitală fusese implicat în cadrul firmelor la care lucrase, în mai multe proiecte importante de inginerie ale orașului.
    Simțeam când am vorbit cu el un amestec ciudat de bucurie, dar și de tristețe, nu doar pentru că îl voi vedea mult mai rar pe viitor, dar și pentru că ne părăsea țara un om valoros, de folos pentru societate. Nu-mi plăcea nici natura jobului pe care urma să îl desfășoare în străinătate. D. avea însă un plan și nici el nu se vedea mult timp lucrând ca zidar ci odată ajuns acolo avea de gând să continue căutările și nu își imagina vreun motiv pentru care să nu găsească și un job care să îi dea mai multe satisfacții. Pentru moment, era însă mulțumit de faptul că i se acordase o șansă. Atât îi trebuia, o mică scânteie.
    Mi-a plăcut ce mi-a spus în încheiere: "Colega, aștept ca pe viitor în discuții să nu mai fim atât de preocupați de problemele existenței noastre. Sper ca pe viitor, poate nu peste mult timp, să ne povestim unul altuia cum am început să facem planurile pentru a construi o casă." Aștept și eu D., aștept momentul...