Persoana care sunt acum, a trecut printr-o serie de transformări anatomice evoluţioniste, de-a lungul unui an. Acest fapt inedit, simt că trebuie împărtăşit cu voi.
Încă de când eram mică mă întrebam dacă toată lumea care m-a întâlnit vreodată şi-a făcut cumva o imagine apropiată de realitate despre persoana mea. Eu una ştiu că sunt grozavă: excelez în toate domeniile favorabile: evoc recordurile mele la gătit restrictiv, la curăţenie creativă domestică (am făcut curat în locuri neașteptate din casă), la răspuns prompt la mailuri, la persistenţă în udatul florilor şi la câte şi mai câte...
Evident că un personaj rarisim şi evoluat ca mine, are dificultăţi în a-şi găsi o pereche pe măsură. Totuşi, cum mă bucur şi de un nemaipomenit noroc, o persoană potrivită pentru mine s-a abătut pe drumul meu. Vă spun, nu am mai văzut pe cineva care să mai aibă o putere aşa de mare de a aprecia oamenii. Aceeastă fiinţă şi-a dat seama din momentul în care m-a cunoscut de unicitatea şi de multitudinea calităţilor mele, iar faptul că îmi comunica mereu concluziile sale în ceea ce mă priveşte, m-a convins și mai mult de talentul său. Era clar şi el datorită acestor însușiri, un exemplar deosebit, care mă fascina prin profunzimea sa. Nu mai spun că descopeream pe zi ce trecea că noi aveam şi foarte multe puncte în comun, puncte care pe măsură ce ne-am cunoscut şi mai bine aveau să devină linii. Fiecare lucru important pentru mine, îmi spunea mai apoi că este şi preferatul lui. Ce mai? Îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior, potrivirea era perfectă. Pe unde ne plimbam noi de mână, răsăreau floricele.
Cam din perioada aceea cred că am început să evoluez. În cazul meu, umanitatea trecea atunci prin stadiul de pasăre, una nemaipomenit de frumoasă, având excelente abilităţi de înotătoare. Eram albă, delicată şi atât de fascinantă pentru cei care mă vedeau încât specia pe care o reprezentam a ajuns să fie folosită ca şi termen de comparaţie pentru rapiditatea cu care unii copii treceau prin etapele şcolii.
Îmi plăceau atât de mult grăunţele, că pentru a mă face fericită, în caz de mă supăra cu ceva, era pe deplin mulţumitor ca el să îmi dea câteva din palmă. Fire cuminte şi iertătoare, ca o pasăre măiastră ce eram, cu câteva grăunţe am închis ochii şi când pe câmpia peisajului nostru cotidian au început să se mai perinde şi alte specii şi subspecii, cu ale lor încrengături. Umanitatea evolua în toate locurile posibile. Cât despre mine, era suficient să mă mângâie puţin pe guşuliţă şi să presare niscaiva grăunţe pe podeaua cluburilor în care ieşeam împreună, că îmi dădea activitate toată seara.
Fericirea pe care o trăiam, m-a făcut să îmi continui transformările şi la puţin timp după, am devenit o altă pasăre, o coţofană. Mi-am dat seama de asta în momentul în care mi-a oferit o grămăjoară de pietre strălucitoare, care mi-au inundat inima de bucurie prin frumuseţea lor, încât mai mult i le-am smuls din mână şi am fugit rapid să decorez cuibarul cu ele, în semn de acceptare a gestului.
Mai apoi aveam să evoluez într-un pudel. Îmi plăcea nespus să ne plimbăm împreună, apăram cu străşnicie căsuţa noastră şi mai ales pe el, eram mândră şi cochetă şi ştiam în momentele când îmi dădea grăunţele, că nici devotamentul lui pentru mine nu era mai prejos. Îmi amintesc că aveam un sentiment ciudat totuşi, ceva ce nu puteam numi şi care nu îmi dădea pace, dar el mă asigura prin exemple edificatoare, de puterea imaginaţiei mele.
Ulterior, am devenit versiunea obeză a lui Hachiko, care întorcându-se într-o zi acasă, a găsit uşiţa de la intrarea pentru el, micşorată de stăpân. Părea atunci nedrept, tot ce îmi doream era să intru în casă şi totuşi nu mai aveam loc să o fac. Cu lacrimi în ochi de recunoştinţă pentru bunăvoinţa de a-mi fi dat un indiciu asupra gestului, am citit biletul pe care totuşi mi-l lăsase. Spunea că nu mai avea niciun rost să vină acasă. Lovitura primită m-a năucit cu totul, deşi eram deja la acea vreme, un exemplar puternic. Convinsă că se va întoarce, în săptămâna care a urmat l-am aşteptat cuminte la geam în fiecare zi, precum făcuse şi Hachiko-cel-suplu cu stăpânul lui.
Pe urmă, aveam să evoluez într-un hipopotam, dar nu unul obişnuit, ci aşa cum s-a demonstrat datorită faptelor, într-unul tăcut, din rasa plângăcioasă. Dacă din întâmplare în filmul la care mă uitam, vreunul dintre eroi avea de făcut o declaraţie de dragoste, sau de vorbit despre o relaţie de iubire, brusc hipopotamul de mine izbucnea într-un plâns cu noduri, caracteristic soiului, (culmea!) cu lacrimi de crocodil.
Cu timpul liniştea, voia bună şi calmul au revenit în micul meu univers şi am mai evoluat şi eu, ba chiar îmi place să cred că în momentul de faţă m-am stabilizat într-o vulpe şi doar în situaţii speciale mai evoluez şi într-o panteră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu