Bine ai venit, puiuț!

Dragul nostru, 

Se face un an de când ai intrat în micuța noastră familie: noi doi, tăticul, mămica și pisica, Fiona. Ea era sosită înaintea ta cu doar două zile, când avea deja 6 luni.

Ehee, Fiona deja era de-a casei când te-am adus de la spital. Cunoștea toate colțurile apartamentului, explorase dulapurile, sertarele, mesele, locurile interesante de sub canapeaua extensibilă și deja dormea la tine în pătuț, pe partea dreaptă. Cum am pus-o acolo, în prima ei noapte la noi, așa a vrut să doarmă și în următoarele, multe la rând, chiar la picioarele tale.

Trebuie sa știi că deși ne organizaserăm din timp pentru prima ta zi acasă, tot am fost stângaci cu multe practici la început.

Acum că mă uit în urmă, cred că părea, dacă te uitai la noi de sus, că eu și tăticul alergam în cerc, în  sensuri opuse și ne izbeam unul de altul, ricoșând pe podea, la fel ca în desenele animate. Erau multe de făcut, iar noi foarte încordați. 

La început te trezeai ziua cam o dată la o oră jumătate-două, pentru masa de lapte, iar noaptea la fiecare trei-patru ore. În acest timp trebuiai și ajutat să scoți gazele, schimbat, adormit, iar timpul părea să fugă mai repede decât noi. 😟

Pe urmă am avut dificultăți în a-ți da lapte matern. Am fost la osteopat, am chemat consultante în alăptare să ne ajute, ți-am făcut masaj la bărbie vreo lună de zile, de câteva ori pe zi, pentru că aveai retrognație.

Colac peste pupăză ai mai avut și fren lingual și fără să amânăm prea mult, l-am rezolvat prin operație, iar după, a trebuit o lună să îți facem masaj la limbă, la fiecare 5-6 ore, pentru a nu se cicatriza greșit operația. 

Vaai, cum mai urlai sărăcuțul de tine când te trezeam noaptea din somn, pentru masaj. Tăticul se ocupa. Îmi și imaginam, dacă aș fi fost în locul tău, cum mi-ar plăcea și mie ca atunci când dorm mai adânc să mă trezească cineva și să-mi bage în gură două degete mari ca niște cârnați (luând la scară situația) și să îmi împingă limba în spate. Și totuși a trebuit să îți facem masaj, de frică să nu-ți fie mai rău, după.

Am aflat, mai apoi, că aveai stafilococ auriu la nas (contra căruia îți dădeam local antibiotic, de 3 ori pe zi) și o bacterie la stomac. Din cauza ăsteia din urmă aveai de două ori mai multe scaune pe zi decât un bebeluș de vârsta ta (doar o lună jumătate). Am avut și un accident în baie, tragi-comic, cu pisica, într-o zi când te spălam la lavoar. O să-ți povestesc cândva. Am râs cu lacrimi, imediat ce s-a întâmplat. 🤣🤣

Legat de acest fapt, nu există clipă în care să nu mă bucur că noi, părinții tăi, avem simțul umorului. Altfel, ne-ar fi fost și mai dificile primele săptămâni. 

Nu, nu din cauza ta, pui mic, ci din cauza neputințelor noastre, a faptului că eram părinți începători, că eram obosiți flenduri și nu aveam parte de vreo pauză de odihnă. Dar așa ne-am hotărât noi, fără a ne vorbi, de a-ți acorda grija cea mai mare, să ne implicăm fiecare cât se poate de mult, în orice moment. Amândoi ne trezeam noaptea pentru orice "operațiune" și amândoi participam ziua la tot ce ținea de îngrijirea ta. Mereu am fost cot la cot cu tăticul. 

În plus, cum ne doream mult de tot să te aducem să mănânci lapte doar la sân, la sfatul consultantelor în alăptare te-am hrănit cu SNS-ul (un tub prin care îți dadeam lapte pe gură) pe care îl țineam cu degetul, trei luni jumătate. Mâncai lapte matern și formulă.

Eu scoteam lapte cu pompa, să ai parte de ce e mai bun, cât mai mult timp. 7 luni am făcut asta, zi de zi, până am simțit că nu mai pot nici fizic și nici psihic. 

Pe la vreo 3 luni, a început să se manifeste tot mai rău refluxul și din cauza lui, mai târziu, am fost forțați să renunțăm definitiv la ideea de alăptat. Am totuși mulțumirea că am făcut tot ce se putea pentru visul nostru. 

La aproape 5 luni ale tale, te-am botezat. Tare emoționată am fost. Abia puteam cânta la liturghie, pentru că îmi dădeau lacrimile de bucurie. Am fost fericită că ți-am ales drept nași niște oameni speciali, că la biserică am primit mult ajutor din partea comunității de acolo, că au venit multe persoane dragi și ne-au ajutat la cântat și au rămas cu noi după ceremonie, alături de familiile noastre, la mica tratație în cinstea ta.

Cu o zi înainte, Luca ne-a ajutat, prin telefon, la alegerea cântecelor de la slujbă. Ne-a cântat mai multe piese și a avut răbdare să ne asculte sugestiile și am vorbit o mulțime. Și momentul ăsta, cu el la telefon, a fost frumos și ne-am considerat norocoși cu așa prieten. 

Una peste alta, îmi ziceam adesea cât eram la început, când dormeam puțin pe zi și erau multe de făcut, că greu ne-ar fi dacă ne-ar fi mai ușor. 

Pe urmă îmi aminteam și anecdota pe care o spunea tataia (străbunicul tău), când eram la Brăila și îl rugam să mai ia o pauză de la ce făcea (era maniac cu munca, un om foarte harnic), să se mai și odihnească. Îi spuneam "Ia și întinde-te, tataie", iar el îmi răspundea râzând, făcându-mi cu ochiul: "Cum, dar nu-s eu suficient de lung?", "Ba da, tataie, dar ziceam să te duci să te odihnești.". "Ei, lasă că o să mă odihnesc eu destul pe lumea cealaltă. Am timp."...și pufnea invariabil în râs. Râzând mă gândeam și eu în primele luni cu tine, că timp de odihnă voi avea...ceva mai încolo. 🤣🤣

Dar să spun totuși și cât de fericiți suntem este și mai greu. Probabil că cei care sunt la rândul lor părinți pot înțelege mai bine cât de frumos ne completezi viața, ce bine e să te privim râzând, să te strângem în brațe, să-ți cântăm, să te mirosim, să ne jucăm și să răsfoim împreună cărțile. 

Nu trece o zi fără să simțim că ai adus acel ceva în familie care nouă ne lipsea, dar nu putea fi numit, deoarece în multe feluri, așa gingaș cum ești, ești versiunea îmbunătățită a noastră, pură și nu ai cum să nu iubești inocența. Și legat de toată povestea spusă, știm și că nu există satisfacții mari fără o luptă pe măsură.

Spre final, dau câteva date, acum că atingi pragul de o tură în jurul Soarelui:

- ai 6 dințișori și-ți mai crește încă 1 în curând;

- ai 11 kilograme și 81 cm (mai ai puțin și îmi ajungi până la jumătate 😊)

- vorbești bebelușeşte;

- ești foarte vesel și activ;

- mănânci de toate, dar ai o preferință pentru ciorbă;

Pentru când vei crește, acum că mă gândesc, îți doresc lucruri simple în aparență: să fii sănătos, fericit și un om bun. Zic eu că dacă le ai pe toate ăstea înseamnă deja ca ți-ai găsit drumul în viață și noi ca părinți am avut noroc și ne-a ieșit planul cu tine.

 

Jurnal de călătorie - Paris - Într-o vizită inedită (II)

     ...zis şi făcut şi aşteptarea încheiată, iată-ne pe amândouă, grăbindu-ne spre scenă pe aleile şerpuitoare ale parcului.

Vedere din parc, în spatele scenei

      Vorbind cu Paris, avusesem ocazia să îi povestesc despre "trecutul meu muzical", despre cum îmi începusem studiile la vioară, la şcoala de artă. Regretând faptul de a nu fi avut parte şi de o educaţie muzicală, în acest domeniu considerându-se o începătoare, însoţitoarea mea m-a rugat să îi dau cât mai multe detalii despre compozitorii anunţaţi în programul concertului şi să-i vorbesc despre stilurile lor muzicale caracteristice.
     Concertul deja în desfăşurare, zâmbeam gândindu-mă în sinea mea că aveam ocazia să asistăm la o seară muzicală frumoasă, deoarece lista de lucrări ce aveau să fie interpretate cuprindea o mare varietate de stiluri. Cum doream ca Paris să deprindă obiceiul de a asculta muzică clasică, mă bucura gândul că posibilitatea de a găsi în acea seară ceva pe gustul ei era favorabilă pentru intenţiile mele. În plus, spre mândria mea, în program figura și o suită de șase cântece în care este ilustrat specificul muzicii populare românești.

Bela Bartok - Șase dansuri populare românești         

      Chiar dacă nu s-ar fi întors spre mine după fiecare piesă, bătând din palme și râzând, șoptindu-mi la ureche ce mult îi plăcuse, tot aș fi ghicit că era impresionată. Din mulțimea de capete care asistau la concert, se distingea lângă mine unul care se unduia în ritmul muzicii și zâmbea încontinuu.
     La finele audiției mi-a mulțumit pentru invitație și am mai rămas ceva timp, plimbându-ne prin parc. Încă mai era lumină și cum mai păstram în noi ceva din voioșia concertului, măiestria franțuzească de a potrivi aranjamentele florale, de a îngriji copacii tunzându-i în forme geometrice, de a insista în arta grădinăritului până la detalii pentru toți ochii, părea în lumina apusului și mai fascinantă.
     Ceva mai târziu, după ce ne-am încheiat plimbarea, cum ni se făcuse foame la amândouă și cum Paris avea deja aranjamente să mănânce alături de unchii săi la un restaurant iranian, m-a invitat să îi însoțesc la masă, ceea ce am acceptat. După un scurt telefon în care își anunța rudele că aveam să particip și eu la cină, m-a întrebat scuzându-se, dacă mă deranjează că suntem nevoite să schimbăm planurile de a merge direct la restaurant cu cele de a trece în prealabil pe la locuința unchilor, urmând să mergem cu toții cu mașina, deoarece aceștia încă nu erau gata de plecare.
     Așa cum am povestit, unchii locuiau la mică distanță față de hotelul la care eram cazate și ideea de a mă întoarce în aceeași zonă nu avea cum să îmi displacă.
     Pe drum, m-a rugat să am răbdare cu viitoarele noastre gazde, acestea fiind persoane mai în vârstă și să nu mă supăr dacă ele mai repetă anumite idei, că insistă în ele și să nu o iau personal dacă unchiul ei se va impune în discuție, după cum îi stătea în obicei. În ciuda descrierii pe care abia le-o făcuse, Paris m-a asigurat că cei doi reușesc mereu să se facă foarte plăcuți și ei personal îi sunt foarte dragi. M-a avertizat și că le stă în fire să se desfete cu un pahar de vin alături de oaspeții pe care îi primesc și în acest sens ar fi bine să nu le refuz această invitație. Mi-a spus totuși să fiu prudentă și să nu termin prea repede paharul, pentru că unchii, din curtoazie față de musafirii lor, în cazul în care ar mai rămâne vin de un deget în paharul vreunuia din ei, au grijă să i-l umple înapoi imediat. Paris deja pățise asta și într-o zi chiar se amețise puțin. Recunosc că reușise să mă facă dornică să-i întâlnesc și curioasă, curiozitate care avea să îmi fie satisfăcută după scurt timp .
     Ajunse din nou pe străduța ce aparținea hotelului și clădirii unde stăteau rudele ei, după ce am trecut din stradă de o primă ușă impunătoare din lemn, am pătruns într-o curte interioară, pe care eram conduse spre apartamentul unchilor, de o alee pietruită cu marmură, străjuită de palmieri și ghivece mari cu aranjamente florale . După ce am sunat la interfon, ne-a deschis ușa și ne-a poftit înăuntru o doamnă cochetă, zâmbitoare, ce avea în jur de vreo șaptezeci de ani și care mi-a fost prezentată de Paris drept mătușa ei. În hol, imediat a sosit în întâmpinarea noastră și unchiul său, care ne-a luat galant mantourile la amândouă, ajutându-ne pe fiecare să le scoatem și le-a pus mai apoi în cuier pe umerașe. Gazdele noastre m-au rugat să le spun pe nume, renunțând la politețea excesivă ce ar fi creat între noi o situație prea distantă, ce le-ar fi displăcut, nu înainte de a-mi fi cerut în prealabil acordul să mă tutuiască la rândul lor. Am făcut cunoștință așadar cu Michelle, ce era franțuzoaică și cu Farouz, soțul său, ce era iranian.

În fața bisericii Saint Germain des Prés

     Dacă în capitala franceză și mai ales în centru, unde eram cazată, ajunsesem să mă obișnuiesc după ceva timp cu aspectul impecabil al doamnelor pe stradă, cu cochetăria acestora ce dă regulile lumii în modă și Michelle, tocmai din acest motiv, în ciuda faptului că era îmbrăcată impecabil și elegant, nu îmi atrăsese atenția în mod deosebit, cu totul altceva aș fi spus despre Farouz. Pentru o persoană ce avea probabil cam aceeași vârstă ca și soția sa, despre unchi aș fi putut spune chiar că era extravagant, deși și el prin aspectul său respecta riguros regulile chic ale modei din orașul luminilor. Purta o cămașă fină din mătase naturală, ce era acoperită de o vestă din stofă maro în carouri, de bună calitate, închisă la toți nasturii, având pantaloni din același material, tot ansamblul fiind pus în valoare de eșarfa roz de mătase, ce o avea la gât, împăturită savant sub forma unei funde, cu marginile trase pe sub vestă. Pe scurt, arăta de parcă tocmai ar fi coborât dintr-un tablou al lui Goya, dacă acesta ar fi imortalizat în lucrările sale lumea burgheză contemporană.

Salonul unei camere de la hotelul de 5*

     Cum gazdele noastre ne-au poftit să mergem în salon, pentru a ne ocupa timpul cât terminau cu pregătirile de plecare, am înaintat cu toții pe hol, spre acesta. Deși mă așteptam să descopăr un apartament al unor persoane înstărite, deoarece mă aflam într-unul din cele mai râvnite cartiere ale orașului de pe Sena și deși în lunile de când sosisem aici îmi petrecusem vremea lucrând într-un hotel de cinci stele din același cartier, lucru ce presupunea inspecția tuturor camerelor și accesul peste tot în interiorul hotelului și deci încă o dată puteam afirma că eram obișnuită cu luxul, ceea ce am descoperit în salonul apartamentului unchilor lui Paris tot m-a surprins. Spre deosebire de camerele din hotelul în serviciul căruia lucram, încăperea în care ne aflam era mult mai mare, având o suprafață cam de vreo patruzeci și ceva de metri pătrați și o înălțime dublă față de camerele hotelului, cam de vreo opt metri. Cum apartamentul se situa la parterul clădirii, puteam zări dincolo de cele două rânduri de geamuri mari, în stil victorian, palmierii și florile pe lângă care tocmai ce trecusem.

Un alt salon de la hotelul de 5*

     De cum intrasem în acest salon mă pătrunsese impresia că pășisem pe scena unei piese de teatru, pentru că sus, undeva pe la mijlocul camerei, însă doar într-o parte a acesteia, se distingeau de după dantelăriile unei balustrade din fier forjat, detaliile unui balcon ce reprezenta o mică bucată din camera de la nivelul următor al imobilului și la fel ca într-o piesă de teatru, îmi imaginam cum probabil aș fi putut vedea personajele ce treceau pe acolo, făcând ce fac de obicei în viața de zi cu zi. Ce mai remarcasem și îmi plăcuse în mod deosebit erau lambriurile vopsite într-un verde brun, pe care se jucau vesel pe alocuri și nuanțe de verde deschis, lambriuri ce se interpătrundeau cu biblioteca, fiind și aceasta din același set de mobilier. Din loc în loc, pe porțiunile drepte ale lemnului, fără a-l încărca totuși prea mult, erau pictate detalii cu desene florale. Acest ansamblu decora un colț al încăperii.
     După ce ne-am așezat pe canapea, lângă măsuța joasă de cafea, am putut admira pe aceasta, buchetul enorm de flori în toate culorile, minuțios poziționate. Lângă el, un platou cu diverse fructe, aranjate în forma unei piramide, îmi amintea de tablourile renascentiste ce ilustrează natura moartă. Pe peretele opus al camerei, un goblen evoca o scenă dintr-o luptă de pe vremea imperiilor.
   

(continuarea în postarea următoare)

   
 

Jurnal de călătorie - Paris - Într-o vizită inedită (I)

     În micuţul hotel central unde eram cazată, atmosfera părea închisă în timp, una despre care am citit când eram mică în manualele şcolare de franceză.

Terasa hotelului unde eram cazată

     Dacă cineva, cum eram eu copil când răsfoiam manualele, fără să fi fost vreodată în eleganta capitală îşi imaginează că viaţa aici ar presupune începerea zilei cu micul dejun franţuzesc, mic dejun ce conţine invariabil croissant, confiture, pain, beurre et café au lait ou thé (corn, dulceaţă, pâine cu unt şi cafea cu lapte sau ceai), că printre mesele ocupate de clienţii hotelului care îşi iau masa în salonul pe măsura acestuia şi cochet, doamnele de la bucătărie roiesc mereu vesele şi de cumva ele te cunosc deja de ceva timp, te întreabă râzând, într-o franceză cântată, dând din cap de parcă te-ar certa:"Qu'est-ce que notre demoiselle préfère? Café ou thé?"  (Ce preferă domnişoara noastră? Cafea sau ceai?"),  şi mai pe urmă, când revenind îţi aduc frumos aranjat pe tavă ceea ce ai dorit îţi cântă din nou: "Et voilàààà!!!" (Şi iatăăăă!!!), că spaţiul în capitala de pe Sena este puţin şi prin urmare foarte prețios, dar bine pus în valoare de detalii chic, de flori şi culori vibrante, că lumea de aici e grăbită, dar are timp să îţi zâmbească, că întâlneşti mulţi turişti stând la hotel şi fără să vrei chiar, dimineaţa când iei cu ei împreună le petit déjeuner afli despre planurile lor de vizită, despre cum sperau de multă vreme să viziteze un loc sau altul de aici şi cum sunt acum mai fericiţi fiind pe cale să îşi împlinească un vis...ei bine acea persoană despre care am vorbit la început, care şi-a imaginat viaţa din Paris ca mine când eram copil nu s-a înşelat deloc.

Una din multele cafenele din Paris

     Intrând în lumea asta de la hotel, zi de zi, dimineaţa la micul dejun, ajunsesem după ceva timp să mă preocup fără să îmi fi propus în prealabil, de punerea la punct a planurilor de vizită a metropolei pariziene ale musafirilor hotelului.
     Aceasă revelaţie am avut-o după ce am ajutat un cuplu de tineri cu care mă salutasem politicos câteva zile la rând în salonul pentru luat masa, să găsească la cerinţa lor, un anumit restaurant şi o stradă pe care trebuiau să ajungă, făcându-le în plus şi recomandări asupra unor zone pitoreşti pe care puteau să le vadă abătându-se foarte puţin de la drumul cel mai scurt. După ce aceştia s-au întors extrem de încântaţi, mulţumindu-mi călduros, am realizat că una din misiunile mele la Paris era să îi fac pe oamenii de acest fel să profite cât mai mult de universul orașului, să se bucure, să se distreze, să se întoarcă poate cu amintiri mai bogate decât cele din manual.
     ...aşa că în zilele în care întâlneam turişti noi încercam să îmi joc cât mai bine rolul de ghid şi să îi îndrum spre locuri insolite şi frumoase.

     Astfel, am sfătuit un cuplu de americani să amâne cu o zi vizita Louvre-ului, ca să aibă intrarea gratuită în cea următoare (fiind prima duminică din lună) şi în loc de vizita acestuia să se plimbe printr-un parc de care nu mai auziseră şi au fost şi aceştia recunoscători, la fel ca primii. În altă zi am trimis un grup de chinezi să mănânce foarte ieftin la un restaurant ultra-central cu specific țării din care erau veniți. În ciuda englezei foarte stâlcite pe care o vorbeau, am înţeles după plecăciunile şi zâmbetele de satisfacţie pe care mi le-au arătat la întoarcere că găsiseră şi ei exact ceea ce le trebuise.
     După multe astfel de momente care mi-au adus satisfacţie pe măsură, într-una din zile musafirul proaspăt al hotelului era o englezoaică (aşa cum am dedus după puternicul accent britanic pe care îl avea când vorbea cu doamnele de la bucătărie). Ceva din atitudinea ei îmi spunea că se simţea cam stingheră şi nu părea nici să aibă pus la punct vreun plan de plimbare aşa că am întrebat-o politicos, după ce am făcut cunoştinţă (coincidenţa făcea să o cheme tot Paris), dacă o puteam ajuta cu ceva, explicându-i că sunt o bună cunoscătoare a zonei centrale. Propunerea mea a încântat-o cum nu bănuisem, luminându-se deodată la faţă şi ascultându-mi cu interes sfaturile. Ulterior, văzând-o aşa preocupată de ceea ce-i povesteam, i-am lansat chiar şi invitaţia de a mă însoţi în acea după-amiază la un concert gratuit de muzică clasică în aer liber, într-un foarte frumos parc.

Pe scările din Montmartre

     Mai apoi, ne-am povestit una alteia ce anume ne adusese pe aceste meleaguri. Am aflat aşa-deci că Paris era studentă la medicină la Londra, unde şi locuia de altfel şi cum era în vacanţă şi se plictisea pe acolo (ea având nişte unchi în oraşul căruia îi purta numele) se hotărâse în ultimul moment să ia trenul de la ea de acasă şi să îi viziteze. Cum aceştia aveau camera de oaspeţi în renovare, nu putuseră să o primească acasă la ei şi cum erau buni prieteni cu patroana hotelului unde eram amandouă cazate, aflat chiar în apropierea clădirii unde se afla apartamentul lor, rezervaseră pentru nepoata lor o cameră aici. Unchilor, fiind şi destul de în vârstă, le-ar fi fost extrem de incomod să o însoţească în plimbări, așa că lăsaseră la latitudinea ei să îşi umple cum dorea timpul dedicat baladelor.
     Paris s-a dovedit a fi o fată foarte plăcută, fiind pe de-o parte şi foarte frumoasă, dar şi delicată. Recunoşteam în trăsăturile feţei ei originile  iraniene despre care îmi vorbise. Era brunetă, cu părul lung, mai jos de umeri şi puţin ondulat, tenul mat şi extrem de alb, cu obrajii rozalii. Ochii mari, umbroşi, îi dădeau un plus de farmec. În plus, spre satisfația mea, râdea mult, complice, în timp ce povestea şi avea un accent englezesc acut, cu o pronunţie curată a cuvintelor. Din eleganța și din naturalețea cu care se exprima, am dedus că avusese parte de o educaţie foarte elevată. După ce am mai povestit puţin, am făcut schimb de numere de telefon, luându-mi mai apoi la revedere de la ea, nu înainte de a-i fi explicat în mare, cum să ajungă la locul de întâlnire.

În parcul Tuileries

     Ceva mai târziu în acea zi, după ce bifasem în agenda personală lucrurile pe care îmi propusesem să le fac, mă îndreptam cu paşi repezi spre locul în care urma să aiba loc concertul, fiind aproape de ora întâlnirii. Spre surprinderea mea, pentru că nu mă aşteptam neaparat chiar să onoreze invitaţia la concert (la drept vorbind, în acest oraş este foarte greu să te plictiseşti, să nu descoperi ceva fermecător, să nu te fure peisajul şi să îţi schimbe deodată ideile, să nu te trimită curiozitatea pe o pistă secretă pentru ceilalţi, să nu te farmece muzica artiştilor de stradă, mai ales dacă timpul este aliatul tău şi te laşi împins în ceea ce faci de acel sentiment de joie de vivre), primesc telefon de la Paris care mă anunţa scuzându-se că avea să ajungă cu ceva întârziere şi mă ruga să o aştept câteva minute. [...]

(continuarea în postarea următoare)

Jurnal de călătorie - Paris - Fuga

     După ce am descoperit în centrul orașului un parc minunat pentru alergat, m-am decis să îl frecventez constant în acest scop.
      Într-una din zile, după serviciu, mă duc în parc, alerg, îmi fac treaba și cum la sfârșit se lăsase deja întunericul și un frig de tremuram (eu fiind transpirată puternic), mă decid să continui să alerg și tot drumul înspre casă. Alerg și alerg. Străzile pustii și totuși frumoase. Toamnă, clădiri impunătoare, copaci deși și înalți. Ce mai?! La urma urmei eram în centru.
      La un moment dat văd în fața mea un grup de oameni și hotărăsc să continui să alerg, depășindu-i. În timpul ăsta, cum erau și numeroși (vreo 20 și ceva de suflete), am avut ocazia să îi studiez. Constat că alergau și ei de fapt. Nimic neobișnuit, lumea face mult sport pe la ei. Totuși, ăștia purtau ținute normale de stradă, cu geci și pardesie pe ei, încălțați cu pantofi, fetele cu fuste și pantofi cu toc...și alergau. Ceva nu mi se părea în regulă, îi depășeam prea ușor, câștigam parcă prea fără efort rând după rând din grupul lor...când deodată îmi dau seama ce se întampla. Ei alergau, dar nu cum ar face-o toată lumea ci în reluare, cu mișcări studiate, cu încetinitorul, făcând și grimasele de rigoare. Continui să alerg întrebându-mă de la ce s-or fi luat.
      Trebuie să spun că mi-a fost frică trecând pe lângă ei, cum filmele mele preferate sunt cele horror și am văzut multe pățanii cu zombie, mă așteptam să se întâmple ceva imprevizibil și sinistru în orice moment. În definitiv eram singură. Mă prinseseră numai bine după tura de alergat, la sfârșitul celor 9 km. Cât mai puteam?
      ...cu toate astea am reușit să accelerez pasul. Nu trecu mult și am aflat răspunsul la întrebările mele, după vreo 30 de metri. În față sa afla un car de filmat cu echipă, cu tot ce trebuie, cu o macara pentru un microfon lung, cu o masină care se deplasa lent pe lângă ei și pe care inițial nu o observasem. Se pare că oamenii turnau un film. Nu știu ce-or fi făcut ei pe urmă, bănuiesc că au mai tras o dublă.
      Se întâmplă lucruri în Paris, vă spun!

Micile plăceri zilnice franţuzeşti

     Mare mi-a fost bucuria, înainte să plec în capitală, când mi s-a spus că micul dejun este asigurat de hotel şi plătit de firma pentru care lucrez (  ), ştiind că mâncarea este scumpă la francezi. Bucuria mea a fost de scurtă durată pentru că am avut, puţin mai târziu, neplăcuta surpriză să aflu la sosirea aici, deşi citisem şi pe internet (eram în "denial") că mult aşteptatul mic-dejun era unul tipic franţuzesc, mai precis unul preponderent dulce. 

     În fiecare zi, pe lângă cafea şi pâine cu unt, se serveşte dulceaţă, un croissant, piuré de mere (despre care am aflat că este de asemenea foarte caracteristic pentru acest popor) şi un pahar cu suc de portocale. Din păcate pentru mine, o "franţuzoaică aclimatizată" şi situaţia în care mă aflu, eu şi dulciurile nu ne întâlnim în mod obişnuit foarte des, poate o dată pe lună, chiar şi mai puţin. Aşa se face că după ceva timp de mâncat zilnic dimineaţa aceleaşi lucruri faţă de care, cum spuneam, sunt într-o relaţie delicată, am început să am coşmaruri în care sunt fugărită de o masă diformă de piuré de mere şi o mică armată de borcănele cu dulceaţă îmi pune piedică şi mă trage de păr. Ba chiar dimineaţa, mi se pare că pâinea cu unt mă atacă şi se urcă singură pe gât, după ce m-a lovit peste faţă. 
     Situaţia aceasta continuă din motive, cum vă puteţi închipui, evidente. Am încercat să îi determin pe cei de la firma franceză pentru care lucrez să imi dea direct banii în loc să mi-i dea indirect, prin intermediul hotelului, însă deşi ţara aceasta are o istorie plină de fapte glorioase, în lupta ei pentru schimbarea micului meu meu dejun am fost nevoită sa constat, cu inima strânsă, că repeta povestea campaniei de la Waterloo. 
     Astfel acum, după două luni de zile, zâmbesc în timp ce una din doamnele de la hotel îmi aduce mâncarea de dimineaţă. Îmi imaginez cum îi smulg tava din mâini şi o pocnesc repetitiv peste cap sau, în alt episod, cum după ce a adus tot, trântesc tava pe jos şi o calc în picioare urlând. Este genul de situaţie după care a doua zi ziarele vor scrie: "...şi acesta a fost ultimul moment în care ea a fost văzută, înainte să îşi smulgă hainele şi să fugă goală în pădure şi să vorbească cu animalele".

Fata îl întâlneşte pe Ocean

     Am fost recent să văd Oceanul. 

     Aşteptam de mult experienţa asta, fiind de altfel şi una dintre dorinţele mai importante de-ale mele. În ziua "z" am luat trenul cu destinaţia unei localităţi situate pe malul Oceanului Atlantic, Arcachon. De acolo din gară, după un scurt drum pe jos, am ajuns pe malul golfului cu acelaşi nume. Aveam de ales între mai multe activităţi pe care, dacă aş fi avut mai mult timp la dispoziţie, cu siguranţă le-aş fi încercat pe toate. 
     Există în golful Arcachon o insulă, numită Insula păsărilor, pe malul căreia au fost ridicate nişte locuinţe pescăreşti, clădite pe piloni de lemn, amintind de mai vestitele case din Veneţia. Pozele cu ele, de la oficiul de turism, îmi evocau un peisaj idilic. Tot legat de golful Arcachon, mai trebuie spus că pe malul lui se află impozanta dună de nisip "Dune de Pyla", care este cea mai mare din Europa, având aproximativ 500 metri lăţime şi 110 metri în înălţime. 
     Cum timpul nu îmi permitea decât o singură opţiune, am continuat în direcţia obiectivului meu principal. Cel mai uşor să trec de golf era să iau un vaporaş spre o localitate micuţă, ce trasează graniţa de pământ între golf şi ocean. După drumul propriu-zis, ajunsă la destinaţie, la Cap Ferret, m-am bucurat să văd măcar de la distanţă frumoasa dună de nisip, mai sus amintită. Soarele ce bătea direct spre ea, lăsând lumina să se joace pe milioanele de grăunţe de nisip ce o constituie, o făcea şi mai interesantă. 
     Mi-a parut bine să constat că în afară de posibilitatea de a merge pe jos spre ocean, traversând pe lăţime bucata de pământ, am avut şi varianta pe care am şi ales-o de altfel, de a lua un trenuleţ de vară, construit din lemn şi vopsit în culori vii. Pe drum, am trecut pe lângă multe case şi alei pe care fuseseră plantaţi copaci şi arbuşti încă înfloriţi încât pe tot parcursul călătoriei am fost însoţită de un foarte plăcut parfum de flori. Astfel, nu m-a mirat să constat că majoritatea străzilor pe care le-am traversat aveau nume pe măsură: "Aleea iasomiilor", "Aleea lavandei", "Aleea magnoliilor" etc. 
În sfârşit trenuleţul oprit pentru ultima dată, mi-am luat la revedere de la el, după ce ne lasase pe mine şi pe ceilalţi pasageri la o mică distanţă de plajă. După câţiva paşi, din spatele dunelor de nisip, mi s-a deschis în faţă unul dintre cele mai interesante peisaje văzute vreodată.      

     Oceanul era de un albastru turcoaz intens, încât în depărtare la orizont, imensa întindere de apă şi cerul formau o singură entitate, contopindu-se unul cu altul, făcându-mă să mă întreb care dintre ele este nesfârşit cu adevărat. Valurile, rostogolindu-se ca nişte gigantice bigudiuri spre mal, produceau o spumă albă ca laptele, lăsând în urmă drept mărturie a trecerii, un vuiet puternic. Peisajul acesta, repetându-se ritmic, îmi încălzea inima, dându-mi un o linişte ce mă făcea sa zâmbesc. 
     Timpul petrecut acolo s-a scurs pe nesimţite şi a trebuit să plec mai repede decât mi-aş fi dorit, pentru a prinde ultima cursă cu vaporul înapoi spre Arcachon. Ajunsă din nou în portul Cap Ferret am fost martoră la o altă lucrare a naturii: Toate crescătoriile de stridii, văzute înainte, fuseseră acoperite de apa ce crescuse datorită fluxului şi dispăruseră ca şi cum nici nu ar fi fost acolo. 
     Tot aşa îmi place să cred că am plecat şi eu. 

Încă un apropiat de-al meu a plecat din țară

    Pe D., prietenul meu, îl cunosc de câțiva ani buni, de când am fost colegi de serviciu la o firmă privată, specializată în exploatarea angajaților, după graficul valabil în rândul firmelor mici din domeniul nostru - "munca pe plantație". Bineînțeles, eram amândoi nemulțumiți de situația în care ne aflam și făceam adesea haz de necaz, când discutam de întâmplările de la serviciu. Este ușor de ghicit că ne-am împrietenit destul de repede.
    Ulterior, datorită unui job găsit în capitală, D. a reușit să "evadeze" și să plece de la firma la care eram colegi. Eu nu îmi puteam permite nici să am vreun gând de a "părăsi vaporul", nu din cauză că aș fi suferit de sindromul Stockholm, ci pentru că pe atunci eram prea proaspăt angajată și îmi dădeam seama că niciunui șef de antrepriză nu i-ar fi plăcut să primească în rândurile "supușilor" săi pe cineva care nu demonstrează că e capabil de devotament pe termen lung pentru firma la care lucrează.
   Încet-încet, au trecut vreo șase ani de când D. a plecat din urbea noastră. Ne-am întâlnit ori de câte ori vreunul dintre noi ajungea în orașul celuilalt. În afară de poveștile lui în plan personal, urmăream cu maximă atenție și parcursul profesional al lui D.
    După criza economică din 2008, piața de construcții, ce reprezintă domeniul nostru de activitate, a primit o mare lovitură. Investițiile au scăzut drastic și multe firme au fost forțate să își închidă de tot porțile sau în cel mai bun caz, să își reducă din personal. După o perioadă în care i-a mers bine acolo, sătul în cele din urmă și de joburile pe care le-a avut în capitală, precum și de perspectivele pe care i le ofereau sau chiar din contră, nu i le ofereau acestea, D. a luat hotărârea să își încerce norocul în afara țării.
    Mai întâi s-a gândit la Norvegia. Avea un prieten acolo și spera să poată pleca, ajutat fiind de acesta. S-a apucat să învețe norvegiana și tot progresa cu ea. În loc de concediu de relaxare, a plecat într-un concediu de cercetare a pieții locurilor de muncă din această țară scandinavă. A mers la interviuri. I-au spus că în primul rând așteptau de la el să învețe foarte bine limba lor și în al doilea rând că nu puteau să îi echivaleze anii de experiență în domeniul său și că probabil cel mult i-ar fi putut oferi un job pe un prag net inferior pregătirii sale și că îl vor avea în vedere ca și candidat pe viitor, dacă acest job va apărea.
    ...și uite așa, trecuse deja mai bine de un an de la decizia lui în acest sens, când ne-am reîntâlnit în orașul care îl adoptase. Surprinzător pentru mine, D. ar fi acceptat în acel moment orice job cinstit oferit în Norvegia, nu neaparat legat de meseria pe care amândoi o învățaserăm. De altfel, primise niște promisiuni că s-ar fi putut angaja la o firmă de mutat piane. Se interesase legat de tot ce presupunea o astfel de ocupație. Îmi povestea cu entuziasm despre o acțiune care ar fi necesitat destul de mult efort fizic. Cu toate acestea, pe el nu părea să-l sperie ideea. Datorită lui, am aflat și eu, cu lux de amănunte, ce înseamnă să îți câștigi existența astfel. În paralel, continua cu învățarea limbii norvegiene. Din nefericire, peste ceva timp a căzut și varianta asta de plecare.
    La o altă revedere de-a noastră, după ceva vreme, mi-a povestit că avea speranțe de angajare din partea unei ferme de animale (porci, vaci, oi) din Norvegia. Așa se face că D. și-a cumpărat cărți de specialitate și s-a apucat să citească despre creșterea animalelor de fermă. La un an după, ne-am revăzut la el în oraș. Din păcate, cei de la ferma de animale încă nu deschiseseră mult-doritul post pentru un nou angajat, dar promiteau că atunci când o vor face pe viitor...etc. Chiar și așa, D. nu renunțase la planul lui de a pleca. În ciuda tuturor întâmplărilor, mi-a spus că el știe sigur că în anul următor avea să plece. Așa simțea. Vedeam în ochii lui cât era de entuziasmat de această perspectivă imaginară.
    Tot în același an ne-am reîntâlnit de Crăciun, peste ceva timp. Era încrezător că după Anul Nou nu avea să mai petreacă multă vreme pe meleagurile țării noastre, pentru că se organizase prea bine și era imposibil să mai dureze mult așteptarea.
    La puțin timp după începutul anului l-am sunat să-l felicit de ziua lui. Am fost destul de surprinsă să aflu noutățile. "Colega", cum îmi spune, "mi-am dat demisia în prima zi de serviciu, chiar de ziua mea", mărturisire urmată de hohote de râs. M-am gândit că această coincidență nu era chiar lipsită de importanță și că probabil urma să-i poarte noroc, pentru că D. nu avea în acel moment nicio idee legat de ceea ce-i rezerva viitorul. Renunțase la locul de muncă deoarece voia mai mult timp pentru el, să-și pună liniștit la punct ideile și planul de plecare.
    La câteva luni după, în ultima noastră discuție pe care am avut-o la telefon, mi-a spus debordând de fericire că își găsise în sfârșit mult așteptatul job în străinătate și că deja își cumpărase biletul de avion pentru plecare. Urma să lucreze ca și zidar, într-un oraș din Anglia. Simțeam în vocea lui o fericire așa puternică, încât îmi și imaginam curcubeiele care se formau în jurul lui, floricelele care înfloreau afară și zâmbetul larg, cu gura până la urechi, care îl caracterizează, în timp ce-mi înșiruia povestea. M-am bucurat și eu pentru vestea dată și i-am urat noroc. L-am întrebat totuși ce-l supărase într-atât încât îl determinase așa de tare să plece. Mi-a răspuns că s-a plictisit să se teamă, să îi fie frică de perspectiva de a fi înșelat la tot pasul la noi în țară. Îl deranjau mai multe aspecte din viața cotidiană, dar acesta era de nesuportat pentru el.
    Trebuie să precizez că D. este genul de om cinstit în toate privințele. Face parte dintre  acele puține persoane care sunt entuziasmate de meseria lor. Dacă lui D. îi dai o sarcină de serviciu, el numai cu ea se va ocupa de la începutul până la sfârșitul programului, iar dacă o va termina mai repede va cere alta. D. e persoana care va căuta mereu să se perfecționeze în ceea ce face și se va interesa constant de noutățile din domeniu, de noile tehnologii apărute. În ceea ce face, nu va aplica niciun principiu învățat pe dinafară, ci va căuta să îl înțeleagă el sau să îl demonstreze și până nu va găsi soluția la o problemă, nu se va lăsa. În plus, el mai este și un băiat foarte isteț. Văzusem aceste caracteristici în el, încă din perioada în care fuseserăm colegi de serviciu. De altfel, în capitală fusese implicat în cadrul firmelor la care lucrase, în mai multe proiecte importante de inginerie ale orașului.
    Simțeam când am vorbit cu el un amestec ciudat de bucurie, dar și de tristețe, nu doar pentru că îl voi vedea mult mai rar pe viitor, dar și pentru că ne părăsea țara un om valoros, de folos pentru societate. Nu-mi plăcea nici natura jobului pe care urma să îl desfășoare în străinătate. D. avea însă un plan și nici el nu se vedea mult timp lucrând ca zidar ci odată ajuns acolo avea de gând să continue căutările și nu își imagina vreun motiv pentru care să nu găsească și un job care să îi dea mai multe satisfacții. Pentru moment, era însă mulțumit de faptul că i se acordase o șansă. Atât îi trebuia, o mică scânteie.
    Mi-a plăcut ce mi-a spus în încheiere: "Colega, aștept ca pe viitor în discuții să nu mai fim atât de preocupați de problemele existenței noastre. Sper ca pe viitor, poate nu peste mult timp, să ne povestim unul altuia cum am început să facem planurile pentru a construi o casă." Aștept și eu D., aștept momentul...